miercuri, 5 martie 2008

“Bandele” din munţi, “lichidate” de Securitate

FLORIN MIHAI

Între 1945 şi 1958 Securitatea s-a războit cu forţe inegale, cu grupările anticomuniste din munţi. Cu ajutorul informatorilor racolaţi prin şantaj, tortură sau mituire, mobilizând mii de soldaţi, “braţul înarmat al partidului” a anihilat grupurile de rezistenţă. “Insurgenţii” care scăpau din încleştările armate erau executaţi fără milă sau închişi la ani grei de detenţie.

Reprimarea mişcării de rezistenţă a intrat, între anii 1945-1948, în sarcina Siguranţei de Stat. Începând cu august 1948, prin înfiinţarea Direcţiei Generale a Securităţii Poporului (denumire intermediară pentru instituţia Securităţii), autorităţile s-au concentrat pe lichidarea rezistenţei. Din cauza extinderii grupărilor de partizani în diverse locuri, s-a acordat credit direcţiilor regionale ale Securităţii. La nivel local, s-au înfiinţat Comandamente Unice sub a căror autoritate a fost plasat un aparat uman şi logistic impresionant. S-au alcătuit trupe mixte de securişti şi miliţieni. Împotriva luptătorilor din munţi organizaţi în grupări restrânse numeric (10-20 membri) erau trimise companii şi plutoane. Pentru a depista şi anihila “bandele”, Securitatea a creat reţele de informatori, recrutaţi cel mai adesea dintre pădurari, cabanieri, ciobani şi muncitori forestieri. Adepţi ai metodei “biciului şi zăhărelului”, agenţii ameninţau, şantajau şi mituiau totodată sătenii de la poalele munţilor, în speranţa obţinerii vreunei informaţii. Asupra rudelor se declanşau presiuni pentru dezvăluirea ascunzătorilor, ajungându-se deseori la arestări abuzive. În schimbul eliberării familiilor, li se cerea partizanilor să se predea de bună voie.
CAPCANE. Pentru a lua urma “proscrişilor”, pădurarii lăsau semne în pădure, pietre lunguieţe puse în poziţie verticală, beţe încrucişate, frunze lipite şi pietre puse pe rădăcini. “Să nu se mai obosească să mai pună semne pe plaiuri, după metoda sovietică (…) diferite şi toate scamatoriile pe care le aşază ei etc., s-a adresat în 1951 Vasile Motrescu “organelor silvice”. Îi sfătuiesc să-şi vadă de serviciu că eu semnele nu le stric, le ocolesc şi urmă nu fac şi dacă vor umbla mult, aceste semne vor da rezultate rele”. Din mărturiile lui Ioan Gavrilă-Ogoranu, care a acţionat în Munţii Făgăraş, reiese că Securitatea a folosit şi alte mijloace pentru descoperirea luptătorilor. “La început alcătuiau planuri cusute cu aţă şi cu sfoară, de le puteai vedea de departe, dar mai târziu s-au specializat, şi-a amintit Gavrilă-Ogoranu. Să dau un exemplu: nici cele mai sfinte lucruri n-au fost ocolite. Grupul nostru a căzut printr-un ofiţer de Securitate, Niculescu care a urmat o şcoală de teologie, cursul scurt. A fost hirotonisit preot şi a fost trimis într-un sat de sub munte. Făcea serviciile religioase, spovedea oamenii şi la spovedanie întreba – sunt spusele lui, ale acestui ofiţer de Securitate – «Nu cumva ai legături cu băieţii ăştia din munţi, că vreau să-i ajut?». Mulţi n-au ştiut, mulţi şi-au dat seama de cursă, până când o femeie a spus: «Părinte, dacă vrei să ai legătură în munţi, vorbeşte cu profesorul…» Atâta mi-a trebuit, ca să ştiu de unde să prind aţa ca să distrug banda din munţi”, zicea el. Mare succes în combaterea rezistenţei a avut şi metoda înfiinţării unor grupări anticomuniste fictive. Odată intraţi în contact cu “bandiţii”, agenţii infiltraţi le dobândeau încrederea şi, la momentul oportun, îi predau DGSP-ului.
INTERVENŢII ÎN FORŢa. După ce obţinea un indiciu despre locaţia unei grupări de rezistenţă, Securitatea deplasa la faţa locului camioane cu trupe de intervenţie. Echipajele erau însoţite de câini dresaţi (buldogi şi ciobăneşti germani). În situaţii “speciale”, atunci când vremea era favorabilă, se făcea şi o recunoaştere aeriană. În jurul partizanilor se creau unul sau mai multe cercuri de militari, care făceau imposibilă orice tentativă de evadare. Pe timpul iernii, trupele de represiune se deplasau cu sănii şi foloseau patrule cu schiuri. Din cauza condiţiilor atmosferice sau a insuficientei pregătiri a militarilor, se putea întâmpla ca o descindere a Securităţii să eşueze. Un raport al Securităţii Regionale Timiş, angrenate în “lichidarea bandei Uţă”, prezintă o astfel de situaţie. “Contactul cu bandiţii s-a luat în zorii zilei de 7 III a.c., se menţiona în raportul din 10 martie 1949 al Comandamentului Unic Timiş, prin deschiderea focului de către bandiţi, la care răspunzându-se cu foc, a fost rănit mortal banditul Izbaşa şi rănit banditul Armaş Nistor, care a reuşit să fugă, fiind favorizat de viscol puternic ce bântuia regiunea, cu căderi de zăpadă foarte abundentă ce a redus invizibilitatea (sic) la cca 1 m. Banditul fugit a fost urmărit pe urmele de sânge numai 5 km de către un ploton cu câinele de urmărire, însă din cauza precipitaţiunilor de zăpadă şi a viscolului puternic, urmele s-au pierdut. În obiectivul dat s-a găsit numai aceşti bandiţi, restul deplasaţi pe la alte adăposturi, neidentificate până în prezent.”
EXECUŢII SUMARE. Odată arestaţi, oamenii intrau în “malaxorul” “noii justiţii”. Erau acuzaţi de uneltire împotriva ordinii sociale, crima de răzvrătire şi delictul de deţinere ilegală de armament. Atunci când inculpaţii căpătau, pe căi ilicite, buletine în alb, erau acuzaţi şi de fals în acte publice. Prietenii şi rudele care-i găzduiau şi hrăneau pe membrii rezistenţei erau acuzaţi de “favorizare şi tăinuire la crima de uneltire contra ordinii sociale”. Cele mai grele pedepse le primeau liderii, care erau executaţi imediat. Ceilalţi primeau ani grei de închisoare, până la 25 de ani muncă silnică. Socotiţi “elemente primejdioase”, condamnaţii erau închişi la Aiud şi Gherla.

OCHI PENTRU OCHI…
Cum legile conspirativităţii funcţionau cu succes printre răzvrătiţi, singura posibilitate de scurgere a informaţiilor era trădarea. Condamnată de “filozofia” legionară ca un păcat capital, trădarea se pedepsea în grupurile de fugari cu uciderea vinovatului. Se păstra şi aparenţa legalităţii, prin înfiinţarea unui tribunal adhoc. S-a creat o adevărată psihoză a trădării, căreia îi cădeau victime şi oameni nevinovaţi. A fost şi cazul ţăranului Răchiţeanu, din comuna Răchiţele, judeţul Cluj. În 1949 omul aproviziona cu alimente, hrană şi muniţie gruparea Teodor Şuşman, din Munţii Apuseni. Agenţii Securităţii au aflat secretul lui Răchiţeanu. L-au supus unui interogatoriu, cu tehnicile “specifice” ale torţionarilor Securităţii, în urma căruia a semnat un angajament de colaborare cu “autorităţile”. Urma să le furnizeze informaţii despre ascunzătorile din munţi. Deşi Răchiţeanu s-a ferit să spună ceva securiştilor, el îşi “semnase” deja condamnarea la moarte. Un consătean “binevoitor” l-a informat pe Şuşman despre vizitele lui Răchiţeanu la Securitate. La câteva zile Răchiţeanu a dispărut, întărind (ironie a sorţii) convingerea securiştilor că se aliase cu “banda Şuşman” şi “fugise” în munţi.