marți, 25 martie 2008

Editorial: Fratele Împărătesei

LAVINIA BETEA

O sumară informare la nivelul internetului, care ne-a adus bibliotecile mai la îndemână, îndepărtându-ne totodată de cărţi, ar fi de ajuns să concepem fie şi conferinţe despre sionism. Sionismul ca ideologie, concept, istorie ori mişcare politică – la modul general, lucrurile ar părea cât se poate de clare. Plasat în vecinătatea mişcărilor naţionale italiene şi germane din secolul al XIX-lea, sionismul (termen inventat în 1891 de publicistul Nathan Birnbaum pentru a denumi dorinţa şi raţiunile evreilor de a se întoarce în ţinuturile de origine) se înscrie în spiritul epocii.
Ca în aproape toate celelalte teme istorice însă, expunerea faptelor îşi pierde claritatea şi limpezimea când indivizii implicaţi în ele îţi intră în câmpul atenţiei ca oameni cu biografii, personalitate, dorinţe şi interese distincte. Vieţile lor dobândesc uneori tragice amprente şi accente explicate prin “jocul destinului”.
Am mai spus-o şi cu alte prilejuri că, dintre toate mărturiile şi cărţile, amintirile lui Serge Moscovici (“Cronica anilor risipiţi”, Polirom, 1999) mi-au fost de mai mare folos în înţelegerea timpului când în România se produc adeziuni politice ca fenomene ale mulţimii. Antisemitismul – stratul de origine şi în sincopele comuniste şi sioniste ale propriei sale tinereţi – este explicat de psihosociologul francez de origine română prin analogie cu o anume tulburare psihică (sindromul lui Fregoli).
“Toţi voiau să afle care dintre cele două ideologii, sionismul sau comunismul, exprima adevărul şi cine avea să învingă, sioniştii sau comuniştii”, rememorează Moscovici dilema prietenilor săi din anii războiului. “De boala diasporei” voiau toţi să se vindece. Sioniştii erau o mulţime vizibilă, comuniştii – o minoritate secretă şi activă. Profeţii şi “zeii absenţi” ai acestor “religii deghizate” erau Herzl şi Marx. Sioniştii voiau să plece în “Ţara Făgăduinţei”, comuniştii aspirau (“ceva mai elevat, mai bun”) ca planeta în întregul ei să devină “acasă” după dispariţia naţiunilor şi claselor. Cei din urmă intraseră însă “în aventura revoluţiei fără să se întrebe dacă muncitorii îi vor urma”, iar “poporul de ţărani şi muncitori nu vedea în ei decât nişte evrei”.
Erau intoleranţi până la ură unii cu alţii. Butoaie de pulbere se aprindeau în familiile evreieşti: tinerii sionişti îşi dispreţuiau părinţii pentru lipsa de curaj, îndrăzneală şi vitalitate, iar comuniştii îi “înfierau” ca “unelte pentru exploatatori şi duşmani de clasă”. Prin selecţia şi ordonarea detaliilor după plac, urmaşii refăceau biografiile de familie: sioniştii se trăgeau taman din neamul Macabeilor, iar comuniştii îşi căutau, printre unchi şi veri, proletarii.
Noile credinţe au iscat vrajbe, suferinţe, împăcări şi despărţiri între fii şi taţi, fraţi şi surori. O ilustrare a tulburărilor din familiile şi comunităţile evreieşti este cazul fraţilor Ana Pauker şi Zalman Rabinsohn. Ştim prea puţin, desigur, despre relaţiile ce le-a avut cu familia sa în tinereţe ilegalista cu traiectorie emblematică pentru mişcarea comunistă din România. Fără-ndoială că, în pofida diferenţelor de credinţă, între ea şi fratele său se făcuse “alia”, stăruiseră amintirile frumoase. Altfel, capii mişcării sioniste din Israel nu l-ar fi trimis pe acesta la Bucureşti tocmai când formalităţile de emigrare ale evreilor din România întâmpinau dificultăţi. Porecla de “fratele împărătesei” i-o dăduse însuşi primul-ministru al Israelului David Ben Gurion, cu subînţelesul influenţei scontate asupra femeii declarate de Times cea mai puternică din lume.
În noiembrie 1949, când “fratele împărătesei” debarcă în Portul Constanţa, a fost aşteptat şi condus la locuinţa surorii sale, membră a Biroului Politic şi ministru de Externe al României. Din casa unde veneau deseori conducătorii ţării să ţină şedinţe sau la “petreceri tovărăşeşti”, cucernicul sionist ţinea legătura cu alţi membri marcanţi ai comunităţii evreieşti, cu misiunea diplomatică a Israelului şi mergea să predea copiilor la sinogogă. “Telefonul nostru la Cominform” îl numea rabinul din Buhuşi (după spusele lui Radu Ioanid) pe fratele care locuind în casa unei surori cu asemenea putere avea informaţii din centrul “lagărului roşu”, intervenind deseori în favoarea soluţionării cererilor de emigrare ale evreilor şi sioniştilor arestaţi.
De influenţa şi bunăvoinţa arătate cauzei sioniste de Ana Pauker prin acest frate al ei au beneficiat circa 100.000 de evrei care-au emigrat din România în Israel. Acesta a fost folclorul de circulaţie în mediile evreieşti. S-a spus în mediile politice româneşti şi că anchetarea Anei Pauker sub acuzaţia de “deviere de dreapta” din 1952 a fost cauzată de părtinirea sioniştilor. Mai bine de doi ani a fost închis în România şi Zalman Rabinsohn. Când s-a întors în sfârşit în Israel, se spune că, după toate câte i se întâmplaseră, mai nefericit era din pricina uneia dintre fiicele sale. Convinsă că dizgraţia puternicei mătuşi se datora protecţiei şi ajutorului acordate credinţei tatălui ei, fata încercase să se sinucidă.
Câtă speranţă şi suferinţă în oricare credinţă! Câtă incertitudine şi cât adevăr?