marți, 4 martie 2008

Luptătorii din munţi

FLORIN MIHAI

În 1948, de-a lungul şi de-a latul ţării, din Banat până în Vrancea şi din Maramureş până în codrii Dobrogei, s-au înfiinţat grupări de rezistenţă anticomuniste. Fie ele efemere sau longevive, organizaţiile, denumite “subversive” de propaganda comunistă, au menţinut printre români speranţa vremelniciei regimului comunist.

După arestările masive din rândurile legionarilor (15 mai 1948), membrii “Mişcării” s-au ascuns în zone greu accesibile forţelor de represiune. Li s-au alăturat ofiţeri alungaţi din “Armata Populară”, ţărănişti, liberali. Departe de Bucureşti, în provinciile de margine ale ţării, dar şi în inima României, în Munţii Făgăraş, grupările anticomuniste s-au luptat cu trupele de Securitate.
Gruparea Vatamaniuc. În Bucovina, rezistenţa anticomunistă a început la finele celui de-al doilea război mondial, când Vladimir Macoveiciuc, cu sprijin logistic de la trupele germane din regiune, a condus o grupare paramilitară împotriva Armatei Roşii. După 23 august 1944, Ion Vatamaniuc, Constantin Cenuşă şi Vasile Motrescu, care scăpaseră de represaliile sovieticilor, au continuat lupta. Din 1948, Gavril Vatamaniuc, fost sergent major de jandarmi disponibilizat, fratele lui Ion, a “închegat” un grup de rezistenţă în zona Obcinei Mari, între Gura Humorului şi Vatra Dornei. Gruparea lui Vatamaniuc a fost “neutralizată” în 1955, liderul ei fiind condamnat la 40 de ani de închisoare. Dintre grupurile mici de partizani bucovineni pot fi menţionate cele ale locotenentului Jenică Arnăutu (pe versantul nordic al Obcinei Mari) şi a lui Ghimici (în oraşul Gura Humorului). Vasile Motrescu, arestat de Securitate abia în 1958, a fost condamnat la moarte şi împuşcat la Botoşani.
“Haiducii” din Făgăraş. Situaţi în centrul României, Munţii Făgăraş au adăpostit mişcări de partizani în versantul sudic şi nordic. Imediat după arestările masive din rândurile legionarilor (15 mai 1949), câţiva membri tineri ai “Mişcării Legionare”, originari din Făgăraş, foşti elevi ai Liceului “Radu Negru” din localitate, au fugit în munţi, stabilindu-şi tabăra pe versantul nordic al masivului muntos Făgăraş. Liderul lor era Ioan Gavrilă-Ogoranu, student la Facultatea de Agronomie a Universităţii din Cluj. Urmând strict regulile nescrise ale supravieţuirii în munţi, membrii mişcării ce se autointitulase “Grupul Carpatin” s-au ascuns de trupele Securităţii până în 1955. Atunci au fost capturaţi, condamnaţi la moarte şi executaţi ultimii şase membri ai grupării. Doar Gavrilă-Ogoranu a scăpat, ascuns la un “tăinuitor” de încredere din satul Galiu, judeţul Alba. Acolo a rămas până în 1976, când s-a predat de bunăvoie autorităţilor, cerând şi primind în schimb graţierea.
Pe versantul sudic acţiona în acelaşi timp pe valea Râul Doamnei organizaţia “Haiducii Muscelului”, condusă de ofiţerii de carieră Gheorghe Arsenescu şi Toma Arnăuţoiu. Primul ajunsese la rangul de colonel în armata română, în timp ce Arnăuţoiu servise în Garda regală ca ofiţer de cavalerie. Cei doi au stabilit la Rucăr “statul major” al organizaţiei. Cum influenţa organizaţiei creştea de la zi la zi, Securitatea a mobilizat în vara anului 1949 trupe numeroase pentru a-i “anihila” pe “haiducii Muscelului”. Abia scăpaţi din încercuirea Securităţii, au decis să se împartă în două grupuri, conduse unul de Arsenescu şi altul de Arnăuţoiu. Timp de zece ani, partizanii din Făgăraş au continuat să sfideze autorităţile, îndemnând populaţia din zonă la revoltă contra regimului comunist. În toată acea perioadă au fost sprijiniţi de săteni din comuna Nucşoara. Abia în 1959 au fost arestaţi în comuna Corbşori, datorită trădării prietenului lor Grigoruţă Poenăreanu, care i-a adormit cu somnifere, “predându-i” căpitanului de Securitate Cârnu. Tribunalul Militar din Bucureşti i-a condamnat la pedepse grele, 12 dintre ei fiind condamnaţi la moarte. Printre ei se aflau şi fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu. Gheorghe Arsenescu, celălalt iniţiator al mişcării, a fost şi el arestat (1960), fiind executat doi ani mai târziu.
Gruparea Popşa. În nordul ţării, aproape de frontiera româno-sovietică, în judeţul Maramureş, fraţii Vasile (legionar) şi Ioan Popşa (fost secretar judeţean al tineretului PNŢ) au înfiinţat în vara anului 1948 o grupare anticomunistă. Fraţilor Popşa li s-au alăturat studenţii legionari Mihai Sofron şi Ioan Rusu, membri ai Frăţiei de cruce “Emil Stancu” din Sighet şi “manistul” Hotea Vasile Hrincu. Gruparea figura în “scriptele” Securităţii, sub titlul “banda” Popşa. Preotul catolic Ioan Dulca Joldea a devenit îndrumătorul moral al organizaţiei, iar călugăriţele din comuna Ieud asigurau serviciile de curierat ale organizaţiei. În martie 1949, Securitatea a dat prima lovitură grupării, arestându-l pe Mihai Sofron. La puţină vreme după aceea au fost prinşi ceilalţi membri ai grupării, aflaţi în comuna Ieud. În schimbul de focuri ce a avut loc, Vasile Popşa a murit. În august 1949, Securitatea arestase deja 70 de membri ai grupării şi simpatizanţi ai acestora. Din lotul Popşa, cea mai mare condamnare a primit-o Ioan Popşa (20 de ani de muncă silnică), el murind în 1952 în detenţie, la Tg. Ocna.
“Frontul Apărării Naţionale”. În Munţii Apuseni, pe raza judeţelor Cluj, Alba şi Turda, s-au înfiinţat mai multe grupări de rezistenţă, dintre care cea mai cunoscută a fost “Frontul Apărării Naţionale – Corpul de Haiduci”. Organizaţia a fost înfiinţată de maiorul Nicolae Dabija (născut în 1907, la Galaţi). După arestarea fratelui său Mircea, şi el ofiţer de carieră, s-a alăturat fraţilor Macavei, partizani din Munţii Zarandului. În apropiere de Bistra, pe Muntele Mare, organizaţia şi-a creat un stat major. Cei 22 de membri ai mişcării au fost încercuiţi în martie 1949 de Batalionul Floreşti de Securitate. Şapte dintre ei au fost executaţi, printre ei aflându-se şi Dabija (1949).
Grupul Paragină. În 1948, în Munţii Vrancei, în preajma localităţii Panciu, studentul legionar Ion Paragină, împreună cu fraţii Voinea, a înfiinţat o grupare de rezistenţă. Li s-a alăturat Mihai Timaru, devenit în scurt timp adjunctul lui Ion Paragină, datorită pregătirii militare. Pe locul său de pădure de la Tihăraia, unde avea şi o stână, Paragină a stabilit tabăra grupării. Aveau bordeie şi în pădurea deasă de molid de pe Pârâul Porcului. Stareţii de la schitul Moşinoaiele le dădeau mâncare şi îmbrăcăminte. În octombrie 1949 au fost prinşi de Securitate. Metoda infiltrării securiştilor în rezistenţă dăduse roade! Membrii grupării luaseră legătura cu Nicolae Anghel, fost căpitan de armată, intrat între timp în slujba “puterii populare”. Acesta i-a recomandat lui Paragină şi pe doi “fraţi de-ai săi”, în realitate, tineri ofiţeri de Securitate. Partizanii vrânceni au căzut în capcana celor trei, fiind arestaţi împreună cu liceenii legionari pe care îi “racolaseră” în Panciu şi Focşani. Tribunalul Militar din Galaţi i-a condamnat pe cei aproape 70 de inculpaţi la ani grei de închisoare (1950), trimiţându-i la Aiud şi Gherla.
Şi în alte provincii. Documentele de arhivă menţionează existenţa unor grupuri anticomuniste şi în celelalte provincii (Oltenia, Banat, Dobrogea). În Oltenia a acţionat gruparea Carlaonţ, grupul Arnota şi “Mişcarea Română de Rezistenţă”. În Banat, colonelul Ion Uţă, membru al PNŢ, a iniţiat “Blocul Naţional” (1949), dar a fost ucis de trupele de Securitate. În 1948, aromânul Gogu Puiu, fiul unui preot din comuna Mihai Kogălniceanu, Nicolae Fudulea şi Nicolae Ciolacu au înfiinţat o mişcare de rezistenţă în Dobrogea. După un an, gruparea a fost distrusă, Gogu Puiu sinucigându-se cu ultima grenadă din dotare. Rămăşiţele grupării au fost dispersate în 1952.