marți, 25 martie 2008

PCR şi evreii din România

FLORIN MIHAI

În perioada ilegalistă, în structura pe naţionalităţi a membrilor PCdR se evidenţia numărul mare al evreilor – 18%, conform datelor furnizate de Siguranţa Statului (1930). Manifestările antisemite au împins mulţi evrei în braţele ideologiei comuniste.

După război, PCR şi-a deschis “porţile”, ceea ce a dus la “românizarea” cadrelor. Mulţi dintre evreii cu funcţii şi-au “românizat”, la rându-le, numele. Printre cei mai bine “plasaţi” erau A. Pauker (până în 1952), I. Chişinevschi, M. Roller, A. Sencovici, L. Răutu. În ciuda prezenţei lor în organismele de conducere ale PCR, “problema evreiască” părea să-i preocupe prea puţin.
“MINORITATE, NU NAŢIUNE”. Încă din secolul al XIX-lea şi, mai intens, între cele două războaie, o parte a intelectualităţii româneşti dezbătuse “chestiunea evreiască”, de multe ori cu patimă şi de pe poziţii antisemite. În luările sale de poziţie, PCR respingea xenofobia şi rasismul, considerându-le practici capitaliste. Sub influenţa învăţăturilor marxist-leniniste, s-a conturat treptat ideea că evreii sunt o minoritate naţională, parte integrantă a “poporului muncitor”. În plenul Biroului Politic, Chivu Stoica le-a “sugerat” tovarăşilor de partid redactarea unei rezoluţii despre “problema evreiască”. “Rezoluţia trebuie publicată pentru că ar lămuri populaţia evreiască”, spunea Chivu Stoica, “căreia i se bagă în cap că socialismul duce la desfiinţarea lor ca naţionalitate şi ar fi o armă puternică în mâna activiştilor de partid, că ar începe munca de lămurire şi mobilizare”. Biroul Politic a evitat “abordarea” directă a “chestiunii”, considerând inoportună publicarea documentului. S-a redactat în schimb “Rezoluţia despre problema naţională”, elaborată de un “colectiv” alcătuit din Miron Constantinescu, Alexandru Moghioroş, Leonte Răutu, Bercu Feldman şi Ladislau Banyai (decembrie 1948). Textul se limita la combaterea sionismului, evitând consideraţiile legate de specificul minorităţii evreieşti. Sarcina “demascării” directe a sionismului i-a revenit Comitetului Democrat Evreiesc.
CDE, ORGANIZAŢIE DE MASĂ. Printre numeroasele organizaţii de masă în care comuniştii sperau să încadreze populaţia României s-a numărat şi Comitetul Democratic Evreiesc. S-au înfiinţat comitete similare pentru toate minorităţile din România (Grec, Armean, Bulgar, Rus-Ucrainean etc.). Avocatul Iosif Şreier, secretar de stat la Ministerul de Interne (ulterior emigrat în străinătate şi declarat fost colaborator al Siguranţei), şi H. Maxy, din partea PCR, au avut “iniţiativa” creării noului organism. La 9 iunie 1945, în localul şcolii primare Iacob şi Carolina Lobel, s-au deschis oficial lucrările CDE, în prezenţa lui Vasile Luca, secretar general al Frontului Naţional Democrat şi lider marcant al PCR. Scriitorul Emil Dorian, membru în comitetul de conducere al CDE, îşi nota astfel în jurnal impresiile despre Vasile Luca: “Are căldură în glas şi tot ce spune conţine o greutate masivă, o inteligenţă organizată şi o vastă sinceritate cuceritoare”. Printre conducătorii CDE s-au numărut cunoscuţi intelectuali evrei, printre care neurologul Arthur Kreindler, profesorul Maximilian Popper, scriitorul Ury Benador. De asemenea, s-a încercat atragerea tuturor formaţiunilor politice evreieşti, inclusiv a sioniştilor. Blocul Sionist al Palestinei Muncitoare, Ichud, Mishmar, Ikuf, grupări disidente ale Uniunii Evreilor din România, reprezentanţii PSD au acceptat cooptarea în structura CDE. După model comunist, funcţionau un Birou Politic, Comitet Central şi comitete regionale şi orăşeneşti. Având iniţial posibilităţi reduse de acţiune în interiorul comunităţii evreieşti, din cauza influenţei organizaţiilor tradiţionale, CDE s-a limitat la activitate culturală. Printre altele, a “luptat” pentru folosirea limbii idiş prioritar celei ebraice. Activiştii săi au înfiinţat biblioteci, atenee populare, teatre, prin secţia de “Folclor şi Cultură Idiş” (IKUF). În domeniul social, CDE s-a ocupat de orientarea tinerilor evrei către meserii practice, în detrimentul celor tradiţionale, liber-profesioniste, precum avocatura, medicina, jurnalistica.
ÎN SLUJBA “PARTIDULUI”. Comuniştii au folosit CDE în folosul propriu, pentru a-şi spori influenţa printre membrii comunităţii evreieşti. De exemplu, în preajma alegerilor din 1946, CDE a publicat broşura “Cum vor vota evreii la 19 noiembrie 1946: de la robia din trecut la libertatea de astăzi şi mâine”, prin care evreii erau îndemnaţi să aleagă reprezentanţii FND. Comitetul s-a dovedit de ajutor şi în “ofensiva” declanşată de PCR contra liderilor comunităţii evreieşti (rabinul-şef Alexandru Şafran, Wilhelm Filderman şi Al.I. Zissu).

DEJ, PE DINAFARA
La 29 aprilie 1945, în Templul Coral din Bucureşti, sioniştii români au manifestat în favoarea creării unui stat evreiesc. Momentul nu era ales întâmplător. Peste puţin timp, Conferinţa de la San Francisco urma să hotărască destinul statului Israel. Manifestanţii s-au deplasat în centrul Bucureştiului, “pichetând” una câte una ambasadele Marilor Puteri (SUA, Marea Britanie şi URSS). La întrunire a apărut şi Gheorghiu-Dej, care le-a cerut sioniştilor să sprijine guvernul Groza. Despre ţelul sionist – crearea statului evreiesc – Dej nu a suflat nici o vorbă. “Mi-aduc aminte, le-a zis Dej mai târziu, în 1948, colegilor săi din Biroul Politic, când, cu ocazia unei adunări la Templul mare, am hotărât să mă duc şi să asist la o adunare unde a vorbit fostul şef-rabin, Şafran, şi am ţinut de acolo să adresez câteva cuvinte şi unde Partidul a fixat poziţie faţă de populaţia evreiască în privinţa drepturilor. În templu s-au auzit glasuri... că de ce nu vorbeşte despre statul Israel (Ereţ-Israel – n.n.), despre plecarea acolo.”

PERSUASIUNE
“ŞCDEŢ este o simplă grupare de directivă politică, grupare fără adeziuni de membri, deci fără caracterul unei organizaţii, şi care trebuie să sprijine acţiunea de guvernare, lămurindu-i pe evrei încotro trebuie să meargă politiceşte”
Emil Dorian - Jurnal, 6 octombrie 1945