marți, 25 martie 2008

Visând la “Ereţ Israel”

FLORIN MIHAI

Începând cu anul 1938, situaţia juridică a minorităţii evreieşti din România s-a înrăutăţit. Sub influenţa legislaţiei antisemite naziste şi ascensiunii politice a extremismului de dreapta, guvernele O. Goga, legionar (1940-1941) şi antonescian (1941-1944), au anulat o serie de libertăţi şi de drepturi cetăţeneşti ale evreilor.

Evreii din Bucovina şi Basarabia, provincii redobândite de la Uniunea Sovietică, au fost internaţi în ghetouri şi în lagăre de concentrare, mulţi dintre ei pierind. Dacă în deceniul patru, în România trăiau 750.000 de evrei, la sfârşitul războiului doar 430.000 dintre ei supravieţuiseră. Înlăturarea mareşalului Antonescu din fruntea statului român a schimbat soarta evreilor. La 19 decembrie 1944, legislaţia rasială, copiată după model nazist, s-a abrogat. Evreii au fost reintegraţi în muncă, li s-au restituit bunurile, li s-au plătit sume reparatorii şi ei s-au retrocedat proprietăţile.
“TĂRAMUL PROMIS”. Organizaţiile lor s-au reînfiinţat. Printre ele, şi Federaţia Uniunilor de Comunităţi Evreieşti (FUCE), pe care Antonescu o desfiinţase şi o înlocuise cu Centrala evreilor, subordonată direct guvernului. Dr Wilhelm Filderman a fost ales preşedintele FUCE. Mulţi evrei s-au înscris în această perioadă a speranţelor în Partidul Comunist, sprijiniţi în ascensiunea lor, ca unii care avuseseră de suferit în vremea războiului, de foşti ilegalişti. Deşi viaţa comunităţii părea să reintre în normalitate, traumele războiului lăsaseră răni adânci în mentalul colectiv al evreilor. Grijile de zi cu zi în România pustiită de război au reaprins speranţa emigrării în “tărâmul promis”. Imediat după constituirea statului Israel, sionismul a câştigat tot mai mulţi adepţi printre evreii români.
STATUL ISRAEL. În Orientul Apropiat, conflictele dintre populaţiile evreiască şi arabă s-au înteţit, obligând ONU să înfiinţeze două teritorii separate (1947). De partea evreilor s-au aflat autorităţile sovietice, convinse că îşi găsiseră un aliat împotriva “imperialismului anglo-american”. La 14 mai 1948, s-a împlinit visul înfiinţării unui stat evreiesc independent, prin proclamarea Israelului, recunoscut imediat de americani, sovietici şi statele comuniste est-europene. Chaim Weizman, preşedintele ţării, şi David Ben-Gurion, primul-ministru, s-au preocupat imediat de atragerea imigranţilor din Europa.
ANTISEMITISM SOVIETIC. Supravieţuirea Israelului printre statele arabe ostile depindea nu numai de jocul relaţiilor internaţionale, ci şi de politica demografică. Autorităţile evreieşti au intensificat propaganda sionistă, mizând pe venirea “acasă” a evreilor din estul Europei. URSS şi “sateliţii” săi au adoptat o atitudine ambivalentă, trecând de la susţinerea diplomatică la combaterea sionismului ca “ideologie fascistă”. Tonul l-au dat, ca de obicei, sovieticii. La 21 septembrie 1948, la cererea oficiosului PCUS “Pravda”, Ilia Ehrenburg, scriitor de etnie evreiască, a scris un articol de condamnare a sionismului. În acelaşi timp, intelectualii evrei au fost acuzaţi de “cosmopolitism” şi spionaj în favoarea “occidentalilor capitalişti”. Solomon Mikhoels, preşedintele Comitetului Evreiesc Antifascist, a dispărut în condiţii misterioase, într-un accident de maşină “regizat” de serviciile secrete sovietice. În anul morţii sale, Stalin a descoperit un “complot al doctorilor” evrei care urmăreau să-l asasineze. În statele comunizate, campania sovietică antisemită a prilejuit reglarea conturilor între liderii comunişti rivali. În Cehoslovacia, Rudolf Slansky, secretarul general al Partidului Cehoslovac, a fost acuzat simultan de titoism, sionism şi spionaj în favoarea occidentalilor, fiind condamnat la moarte alături de alţi zece înalţi demnitari de origine evreiască (1952).

ALYIAH
Istoria stabilirii evreilor în Palestina – alyiah, în ebraică – datează încă din secolul al XII-lea, însă o imigrare consistentă în teritoriu s-a desfăşurat începând cu anul 1881, sub impulsul sionismului modern, teoretizat de Theodor Herzl. Între 1904-1914 s-a stabilit aici al doilea val de imigranţi, sub teroarea pogromurilor din Imperiul Ţarist. La sfârşitul “marelui război”, Palestina, teritoriu locuit preponderent de arabi, a trecut sub autoritatea Imperiului Britanic (1922). În deceniile următoare, zeci de mii de evrei s-au stabilit în Orientul Apropiat, speriaţi de ascensiunea curentelor extremiste europene. După război, între 1948 şi 1951, olimii (emigrant în limba ebraică) au venit cu precădere din Europa estică. 117.950 de evrei au plecat numai din România, cei mai mulţi din Europa.