marți, 1 aprilie 2008

Câte divizii are Papa?

ILARION TIU

Acolo unde era majoritară, Biserica Catolică a reprezentat cea mai puternică forţă opozantă pentru regimurile comuniste instalate în ţările est-europene după al doilea război mondial. Vaticanul respingea toate teoriile marxismului, motivând că această doctrină urmărea înlocuirea lui Dumnezeu cu principiile materialiste în toate subsistemele societăţii.

Când s-au instalat la putere în 1917, bolşevicii au respins orice colaborare cu Biserica, conform principiului marxist că “religia este opiul popoarelor”. Clericii importanţi ai Rusiei ţariste au fost întemniţaţi şi multe biserici au ajuns depozite, după ce fuseseră deposedate în prealabil de obiectele de cult fabricate din metale preţioase. Însă ruşii au continuat să-şi manifeste credinţele religioase, în condiţiile în care majoritatea populaţiei trăia în mediul rural, unde ideologia pătrundea mai greu. În perioada războiului, Stalin a revigorat Biserica, sperând astfel că preoţii îi vor înbărbăta pe câmpul de luptă pe soldaţii Armatei Roşii.
LUMINA DE LA RĂSĂRIT. După al doilea război mondial, Vaticanul s-a arătat preocupat de perspectiva comunizării Europei de Est, unde locuiau foarte mulţi catolici. Liderii URSS-ului a “taxat” imediat această viziune, “îngrijoraţi” de faptul că adepţii bisericii catolice îl considerau conducător suprem pe papă, care-şi avea reşedinţa în Italia, ţară rămasă în sfera de influenţă “imperialistă”. Stalin avea o viziune pragmatică asupra relaţiilor cu Vaticanul, astfel că într-o discuţie a întrebat sarcastic: “Câte divizii are Papa?”. În ceea ce-i privea pe ortodocşi, sovieticii nu-şi făceau probleme, deoarece erau organizaţi în “biserici naţionale” şi puteau fi uşor supuşi regimului.
Primele “şicane” împotriva catolicilor au fost “orchestrate” în Croaţia (parte a Iugoslaviei) şi în Slovacia (parte a Cehoslovaciei), regiuni care în perioada războiului fuseseră aliate ale Germaniei. Liderii acestei biserici au fost acuzaţi de colaboraţionism, fiind condamnaţi la ani grei de închisoare în urma unor procese publice. Vaticanul a reacţionat dur în 1946, prin emiterea “Enciclicei asupra comunismului” de către Papa Pius al XI-lea. Prin acest document, capul bisericii catolice îi acuza pe sovietici că în spatele lozincilor democratice pe care le promovează urmăresc “revoluţia, violenţa, suprimarea tuturor libertăţilor, lupta de clasă, dictatura”.
Moscova nu a emis public un plan centralizat de suprimare a bisericii catolice în ţările ocupate de Armata Roşie, însă le-a recomandat liderilor comunişti “naţionali” să “rezolve problema” cât mai grabnic. Cercetătorii au identificat următoarele metode de “luptă” contra catolicismului în Estul Europei: ruperea legăturilor cu Sfântul Scaun prin închiderea reprezentanţelor diplomatice ale Vaticanului (“nunţiaturi apostolice”); expulzarea prelaţilor din “nunţiaturi”; persecutarea şi arestarea episcopilor, preoţilor şi membrilor congregaţiilor religioase; suprimarea şi cenzurarea publicaţiilor catolice; suspendarea învăţământului confesional şi naţionalizarea şcolilor acestei biserici; desfiinţarea ordinelor şi congregaţiilor catolice; crearea şi sprijinirea unor mişcări de clerici colaboraţionişti în vederea formării unor biserici “naţionale” etc.
REPRESIUNE. “Prigoana” catolicilor debutase încă din perioada războiului în Polonia, mii de clerici fiind deportaţi în URSS deoarece se opuneau deschis ocupaţiei sovietice în urma Pactului Ribbentrop-Molotov. Guvernul polonez care funcţiona la Londra a solicitat stoparea campaniei anti-catolice, fiind semnat şi un acord în acest sens între primul-ministru polonez din exil Sikorski şi ambasadorul sovietic în capitala Marii Britanii, Maiski. Armata Roşie nu a onorat acest angajament, iar represiunea contra Bisericii Catolice a continuat în perioada contra-ofensivei din 1943, pe motiv că preoţii îi sprijneau pe nazişti. Politica soldaţilor sovietici a fost continuată şi de primul guvern comunist al Poloniei, format în spatele frontului sub comanda lui Boleslav Bierut. Din 1945 şi până în 1949 au fost “regizate” mii de “procese populare” contra preoţilor catolici “colaboraţionişti”, aceştia fiind deţinuţi într-un lagăr special în localitatea Bereza. Teroarea anti-catolică a fost coordonată de la Moscova de către Konstantin Rokossovski, etnic polonez, care în 1948 devenise ministru al Apărării în Uniunea Sovietică. Deoarece Polonia era cea mai mare ţară cu populaţie catolică din “lagărul socialist”, autorităţile comuniste au gândit o strategie de “combatere” a credinţelor religioase, prin înfiinţarea Organizaţiei catolicilor laici, care avea ca scop dezagregarea structurilor acestei biserici. Pentru a “urgenta” acest proces, în anii 1947-1948 au fost naţionalizate stabilimentele, fermele şi aşezămintele sociale controlate de Biserica Catolică.
În Cehoslovacia, biserica catolică a primit “lovituri” atât din partea grupării democratice a lui Eduard Beneş, cât şi a comuniştilor. Beneş a sancţionat politica colaboraţionistă a clerului înalt catolic cu regimul fascist al cardinalului Tiso din Slovacia în perioada războiului. În calitatea sa de preşedinte a dispus organizarea unor procese de amploare, finalizate cu sentinţe de zeci de ani de închisoare pentru clerul înalt. De cealaltă parte, comunistul Gustav Husak a declanşat propria campanie contra catolicilor din Slovacia, “ocupându-se” de preoţii “de rând”, pe care i-a acuzat de “fascism” şi “colaboraţionism”.
Aceeaşi soartă a împărtăşit-o şi clerul croat din Iugoslavia, Tito declanşând represiunea contra bisericii catolice încă din 1945. Capii bisericii erau acuzaţi că îl susţinuseră pe Ante Pavelic. În 1946 a fost “pus în scenă” un mare proces, în urma căruia arhiepiscopul de Zagreb, monseniorul Stepinac, a fost condamnat la 11 ani de muncă silnică.
În Ungaria, măsurile anti-catolice au debutat în iulie 1946, când organizaţiile de tineret ale bisericii au fost scoase în afara legii, iar dotările acestor asociaţii au fost preluate de UTC-şti. Doi ani mai târziu s-au desfiinţat şi şcolile confesionale, moment în care cultele religioase au decis să negocieze cu regimul. Calviniştii au reuşi să-i “înduplece” pe comunişti, putând să funcţioneze şi după instaurarea totală a regimului de tip sovietic. Însă conducătorul bisericii catolice, cardidanul József Mindszenty a refuzat orice compromis, fiind arestat în februarie 1949 şi închis pe viaţă în urma unei sentinţe a “tribunalului poporului”.