marți, 1 aprilie 2008

Prigonirea prelaţilor

ILARION TIU

După arestarea legionarilor şi legea naţionalizării, guvernanţii comunişti au întocmit un “plan de măsuri” pentru suprimarea bisericii catolice din România ca forţă de opoziţie. Prin decretul nr. 177 din august 1948, cultele religioase trebuiau să-şi întocmească statute de funcţionare pentru a putea fi înregistrate legal. Statutul catolicilor a fost “respins”...

În perioada interbelică, catolicii din România reprezentau 6,90% din totalul populaţiei. În general nu erau etnici români, aparţinând comunităţilor de maghiari din Transilvania şi celor de şvabi din Banat. Existau şi câteva grupuri de români aparţinând acestei religii, situaţi în judeţele din nordul Moldovei şi în Bucureşti. România deţinea relaţii oficiale cu Vaticanul din 1929, când fusese semnat Concordatul cu Sfântul Scaun. Serviciul diplomatic al Vaticanului purta titulatura de Nunţiatură Apostolică, cu sediul la Bucureşti. Din 19 februarie 1947, la conducerea Nunţiaturii se afla episcopul Gerard Patrik O’Hara, originar din Statele Unite.
PROBLEMA STATUTULUI BISERICII CATOLICE. România s-a aliniat politicii sovietice anticatolice la 17 iulie 1948, când guvernul Groza a anunţat ruperea Concordatului cu Vaticanul, precum şi toate convenţile ulteriorae semnate de “regimul burghez”. Măsura a fost “accelerată” de o rezoluţie a Cominformului adoptată cu o lună în urmă, conform căreia trebuiau încetate legăturile cu papalitatea, pe motiv că era “cap al imperialismului”. Reprezentanţa diplomatică a Sfântului Scaun a rămas în România, însă guvernul putea să ia măsuri contra bisericii catolice odată ce renunţase la înţelegerile anterioare cu papalitatea. Astfe că, prin decretul nr. 176 din 3 august 1948, învăţământul confesional a fost desfiinţat, iar imobilele aparţinând şcolilor catolice au intrat toate în proprietatea statului. A doua zi a fost dat un nou decret, cu nr. 177, prin care se fixau raportrurile dintre cultele religioase şi statul comunist. Oficial, guvernanţii permiteau funcţionarea biserilor de orice rit, însă în baza unui statut, pe care şi-l întocmea fiecare cult şi era aprobat de Marea Adunare Naţională, prin mijlocirea guvernului. Biserica catolică l-a desemnat pe episcopul Aron Marton de la Alba Iulia să redacteze documentul, pe care l-a depus la Ministerul Cultelor pe 24 octombrie 1948. Însă ministrul Stanciu Stoian a respins statutul, din acel moment biserica catolică funcţionând în semi-legalitate în România.
FUNCŢIONARE CLANDESTINĂ. Respingerea statutului n-a fost singura şicană pregătită de autorităţi bisericii catolice. Statul a interevnit în organizarea administrativă a bisericii, printr-o prevedere a decretului nr. 177 conform căreia o dieceză putea funcţiona doar dacă avea un număr minim de 750.000 de credincioşi. Măsura se aplica şi Bisericii Ortodoxe deopotrivă, însă i-a afectat în măsură mai mare pe catolici, deoarece nu erau aşa de numeroşi. Guvernanţii urmăreau să reducă numărul înalţilor ierarhi religioşi, şi astfel să scadă influenţa bisericii în viaţa comunităţii. Din cinci dieceze catolice au fost lăsate doar două – una în Transilvania, cu sediul la Alba Iulia, şi una în Moldova, cu sediul la Iaşi. Arhiepiscopia de la Bucureşti a putut funcţiona în continuare, iar în anii ’50 însăşi episcopia de la Iaşi a fost desfinţată, prin fixarea reşedinţei în Capitală.
După reforma religioasă dictată de regimul comunist, catolicii rămâneau cu doi episcopi: Aron Marton la Alba Iulia şi Anton Durcovici la Iaşi. Însă cei doi înalţi ierarhi refuzau să colaboreze cu guvernul, fiind pasibili în orice moment de arestare. Pentru a nu lăsa Biserica fără conducători şi-au numit fiecare câte doi înlocuitori, care la rândul lor aveau datoria să-şi desemneze alţi urmaşi dacă ar fi fost încarceraţi. Pentru a fi posibilă o astfel de procedură, Vaticanul a emis o normă specială pentru Europa de Est comunizată, prin care episopii îşi puteau numi clandestin succesorii, fără a mai primi confirmarea Sfântului Scaun. Prin acest sistem, Biserica Catolică a putut funcţiona în anii represiunii din perioada 1948-1964, ulterior fiind stabilite contacte cu Vaticanul pentru desemnarea oficială a ierarhilor.
TENTATIVA DE “NAŢIONALIZARE”. Ca şi în celelalte ţări din regiune, guvernul Groza a încercat să spargă unitatea Bisericii Catolice, prin promovarea unor ierarhi supuşi regimului în fruntea cultului. Astfel că în perioada 1950-1951 a apărut gruparea preoţilor catolicii “progresişti”, proveniţi din clerul inferior. Aceştia au adoptat lozincile partidului cu lupta pentru pace şi contra “reacţiunii” occidentale. La 27 aprilie 1950 au ţinut chiar şi un congres, la Târgu Mureş, în urma căruia s-a înfiinţat Comitetul Catolic de Acţiune. Această structură a reactivat o instituţie mai veche a bisericii catolice din Transilvania numită “Status”, care ar fi trebuit să decidă problemele cultului în România şi să acţioneze contra “ierarhiilor şi a regulilor canonice”. Regimul a susţinut acţiunea “rebelă” prin expulzarea membrilor Nunţiaturii Apostolice în iulie acelaşi an. După moartea lui Stalin şi aparenta relaxare a regimului comunist la nivel mondial, “mişcarea Status-ului” a fost abandonată, chiar iniţiatorii ei refuzând să mai lucreze la “proiectul reformei”, de teamă să nu fie excomunicaţi de Vatican.
Însă regimul a avut grijă să nu piardă controlul Bisericii, numindu-şi favoriţii în fruntea celor două episcopii, alţii decât cei lăsaţi de titulari în momentul arestării. Astfel că la Alba Iulia a fost instalat Carol Androjan, iar la Bucureşti Stanislas Traian Jovanelli. Autorităţile au acceptat faptul că Vaticanul avea ultimul cuvânt de spus, iar cei doi ierarhi nu au purtat titlul de episcopi, ci de vicari (reprezentanţi ai episcopului).

BISERICA TOLERATA
În 1955, Aron Marton a fost eliberat din detenţie, reluându-şi funcţia la Alba Iulia. La acel moment, Marton era singurul episcop recunoscut oficial de Vatican, având influenţă deosebită printre catolicii din România. El şi-a făcut o “echipă” de colaboratori din preoţii care refuzaseră colaborarea cu regimul în perioada “mişcării Status-ului”, menţinând o poziţie rigidă faţă de solicitările regimului de colaborare. La Alba Iulia funcţiona un seminar teologic catolic coordonat de Marton, care a asigurat continuitate bisericii în Transilvania şi Banat prin generaţiile de noi preoţi care urmau cursurile acestei instituţii. Însă Aron Marton a fost acuzat de protopopul german de la Timişoara, Konrad Kernweiss, că promova o educaţie exclusiv maghiară în acest seminar, prilej pentru regim să submineze unitatea cultului.
În “Vechiul Regat”, conducător al catolicilor era în mod oficial arhiepiscopul de Bucureşti – Stanislas Traian Jovanelli, iar din 1961 Francisc Augustin. Însă la Iaşi comunitatea era condusă de Petru Pleşca, urmaş al episcopului Anton Durcovici, mult mai important în ierarhie decât clericii de la Bucureşti. În decembrie 1965 Pleşca a fost numit episcop de către Conciliul Vatican II, ajungându-se la situaţia nefirească în care un episcop era subordonat unui simplu preot. Pentru a “soluţiona” incompabilitatea, autorităţile nu l-au recunsocut oficial pe Petru Pleşca episcop.