miercuri, 2 aprilie 2008

“Răstignirea” greco-catolicilor

ILARION TIU

În octombrie 1948, guvernul comunist, în colaborare cu Biserica Ortodoxă Română (BOR), a desfiinţat Biserica Greco-Catolică. Dispoziţia venise de la Moscova în iunie, făcând parte dintr-un plan general de rupere a legăturilor cu Vaticanul a ţărilor din sfera de influenţă sovietică. Ierarhii BOR au dorit să profite de ocazie, realizând un plan mai vechi privind dezlegarea “Unirii cu Roma” din anul 1698.

Ţările “lagărului socialist” au putut să-şi aleagă singure modalităţile prin care le “închideau gura” greco-catolicilor. “Patentul” sovietic recomanda desfiinţarea cultului, aşa cum procedase URSS-ul în Ucraina Occidentală în anii 1945-1946. Doar Cehoslovacia şi România au adoptat această măsură, Ungaria, Bulgaria şi Iugoslavia permiţându-le greco-catolicilor să funcţioneze în continuare.
“REVENIREA” LA BOR. Greco-catolicismul apăruse în Transilvania în anii 1698-1701, printr-o reformă religioasă a habsburgilor, care le-au promis etnicilor români mai multe drepturi în Imperiu dacă adoptă această religie. În perioada interbelică, greco-catolicii reprezentau 7,90% din populaţie, cu răspândire în Transilvania, Banat şi Bucureşti. După Unirea din 1918, unii ierarhi ordodocşi, în special mitropolitul Banatului, Nicolae Bălan, au militat pentru ruperea “Unirii cu Roma” în vederea “reîntregirii” bisericii. “Regimul burghez” nu i-a încurajat acţiunile, însă “visul” său a fost facilitat, culmea, de comunişti, organizaţie politică ce milita pentru desfiinţarea cultelor religioase. În lunile mai-iunie 1948, Nicolae Bălan, mitropolit al Transilvaniei din 1939, a ţinut mai multe predici în catedrala metropolitană de la Sibiu în care îi “chema” pe greco-catolici în “sânul” bisericii ortodoxe. Iniţiativele sale erau sprijinite şi de patriarhul Iustinian Marina, astfel că episcopii greco-catolici au intrat în alertă, sfătuindu-şi enoriaşii să se pregătească pentru “vremuri negre”.
Procesul “revenirii” greco-catolicilor la ortodoxism nu a fost “opera” exclusivă a BOR, fiind sprijinit de toate “forţele” administrative ale statului: Siguranţa, Jandarmeria, prefecturile, direcţiile judeţene de poliţie, primăriile rurale, învăţătorii din şcoli etc. În toamna anului 1948 a pornit o “anchetă” printre greco-catolici privind atitudinea lor faţă de o eventuală “revenire”. Siguranţa a emis zvonul că la Cluj se va organiza o mare adunare prezidată de episopul greco-catolic Iuliu Hossu, unde va susţine unificarea cu ortodocşii. Când “varianta” discursului lui Hossu n-a mai fost crezută, s-a spus că adunarea urma a fi condusă de monseniorul Iuga, canonic de la Cluj, apoi de clerici locali mai cunoscuţi. La sfâşitul lunii septembrie, Ministerul Cultelor a distribuit în parohiile greco-catolice nişte formulare prin care preoţii urmau să-şi aleagă reprezentanţii la “congresul de revenire”. Ulterior, liderii bisericii greco-catolice au fost constrânşi să semneze diverse “adeziuni” la ortodoxie, documente care erau prezentate apoi “în teritoriu” credincioşilor pentru acceptarea “revenirii”. Episcopul Iuliu Hosu a fost arestat la domiciliu, iar oricine încerca să-l viziteze era încarcerat. Într-un astfel de haos, circa 25% dintre preoţii greco-catolici au semnat pentru “revenirea” la ortodoxie.
La 1 octombrie 1948, într-o sală de gimnastică din Cluj, a fost organizată ceremonia aderării a 38 delegaţi greco-catolici la ortodoxie. Tot atâţia delegaţi semnaseră şi “Unirea cu Roma” în secolul al XVII-lea, procesiunea dorindu-se o revanşă în faţa Vaticanului. În următoarele zile, reprezentanţii greco-catolicilor care acceptaseră “revenirea” au fost aduşi la Bucureşti, unde s-au ţinut mai multe slujbe ceremoniale în cinstea evenimentului. Procesiunea finală a avut loc la 21 octombrie 1948 la Alba-Iulia, în acelaşi loc unde se puseseră în urmă cu fix 250 de ani bazele greco-catolicismului în Transilvania.
REZISTENŢA. Nici după ceremoniile de “revenire”, episcopii greco-catolici nu au recunoscut desfiinţarea bisericii lor, fiind arestaţi la sfârşitul lunii octombrie. Ioan Suciu, Iuliu Hossu, Valeriu-Traian Frenţiu, Alexandru Rusu, Ion Bălan şi Vasile Aftenie au fost transportaţi într-o reşedinţă a Patriarhiei la Dragoslavele, unde au purtat negocieri cu capii BOR privind acceptarea “revenirii”. Deşi li s-au promis funcţii importante în ierarhia ortodoxă au refuzat, fiind transportaţi ulterior la Mănăstirea Căldăruşani, apoi la Penitenciarul Sighet. Episcopii Suciu, Frenţiu, Bălan şi Aftenie au murit în detenţie.
După arestarea conducătorilor bisericii greco-catolice, Nunţiatura Apostolică de la Bucureşti a numit episcopi noi pentru perioada de ilegalitate: Alexandru Todea, Tit Liviu Chinezu (decedat în detenţie la 15 ianuarie 1955), Iuliu Hirţea, Ioan Chertes, Ioan Ploscaru şi Ioan Dragomir. Şi aceştia au fost arestaţi în anii următori, însă au reuşit să lase o “reţea” de preoţi fideli, care să asigure continuitatea bisericii. Printr-o circulară confidenţială, nesemnată, emisă la 6 iunie 1949, conducerea clandestină recomanda preoţilor să nu treacă la ortodoxie şi să aştepte “liniştirea apelor”. Parohii care decideau să rupă “trecerea la ortodoxie” erau iertaţi de la excomunicare, cu condiţia să înceteze orice fel de relaţie cu BOR şi să-şi informeze credincioşii despre reactivarea cultului greco-catolic.
În anii 1955-1956 sunt eliberate primele “loturi” de preoţi greco-catolici, iar aceştia decid să refacă structura bisericii, reluând slujbele în cultul greco-catolic, deşi riscau să fie rearestaţi. Reorganizarea este facilitată şi de eliberarea deţinuţilor politic din 1964. Epicopii care au supravieţuit detenţiei au reluat legăturile cu Vaticanul, şi chiar cu autorităţile comuniste, cărora le-au cerut prin mai multe memorii relegalizarea bisericii greco-catolice.

BISERICA SI "LUPTA DE CLASA"
În primii ani după “revenirea la ortodoxie”, momentul aniversar se sărbătorea cu mare fast, participând foşti preoţi greco-catolici, ierarahi ai BOR, precum şi demnitari ai statului. Pentru a se “alinia” la ideologia marxistă a regimului, unii clerici foşti greco-catolici sugerau că “uniţii” reprezentau “clasa exploatatoare” a Transilvaniei, care timp de secole i-au asuprit pe “defavorizaţii” ortodocşi. Un astfel de discurs a fost rostit în 1951 de preotul Sabin Truţea la Alba-Iulia: “Dezmembrarea care s-a produs în sânul bisericii ortodoxe din Ardeal în anul 1700 şi care a luat sfârşit în anul 1948 a fost un act politic al stăpânirii feudale de atunci, o lovitură pe care a dat-o maselor exploatate din Ardeal curtea vieneză în alianţă cu Vaticanul. Unite de interese de clasă, cele două curţi, cea imperială şi cea papală, au găsit că una dintre măsuri pentru a adânci crunta exploatare a iobagilor este dezrădăcinarea religioasă... După 1918, clasele exploatatoarea din România nu aveau nici un interes să lichideze această dezbinare religioasă. Din contră, Vaticanul s-a înţeles tot aşa de bine şi cu noii exploatori ca şi cu cei vechi, şi astfel s-a ajuns la consolidarea intereselor sale prin cunoscutul Concordat. După eliberarea ţării noastre de eroica armată sovietică a devenit posibilă răsturnarea orânduirii capitaliste de masele muncitoare din ţara noastră, iar regimul exploatatatorilor, aliaţi cu Vaticanul, a fost definitiv înlăturat”.