joi, 27 noiembrie 2008

Corifeii Marii Uniri şi istoria

Lavinia Betea

Aradul îşi dispută cu Alba-Iulia renumele de "cetate a Marii Uniri". La Arad a funcţionat Consiliul Naţional Român Central, se edita ziarul "Românul" şi au trăit "corifei ai Unirii". Memoria vie a locului dezvăluie oameni şi fapte revelatoare în spiritul istoriei naţionale.

Pe strada botezată încă din vremea comunismului naţional Ştefan Cicio-Pop, casa fruntaşului unionist e inscripţionată "monument istoric". O monografie a acestei zidiri temeinice ar fi reprezentativă şi pentru ultimele etape din istoria României. Deputatul român de Şiria, la Budapesta, Ştefan Cicio-Pop fusese într-adevăr om cu minte şi stare: ţinea o casă arătoasă în oraş, avea un conac la moşia din Conop şi pădure bună pe Valea Mureşului. Orfanul, crescut de un unchi al lui, ajunsese avocat prosper şi doctor în drept. Se însurase – cum se spune – şi pe plac, şi cu cap. Şi-a ales o moştenitoare de proprietăţi aurifere de pe lângă Abrud. Pe această "moaţă destoinică" – cum o numeşte el pe Eugenia Macavei într-o scrisoare adresată soţiei memorandistului Ion Raţiu – se va sprijini în lupta ce-o duce pentru dezlipirea Ardealului de Ungaria. N-a greşit. Soţia, copiii şi nepoţii şi-au asumat soarta adusă de militantismul capului de familie. Şi-au ipotecat casa şi toate proprietăţile în toamna lui 1918 pentru a cumpăra arme şi uniforme pentru gărzile naţionale –armata românească a Ardealului, şi s-au pus în slujba României Mari.

MOŞTENIRILE LUI CICIO-POP
Ghid în această istorie l-am avut pe Aurel Birtolon, unul dintre nepoţii lui Cicio-Pop. Fusese în ziua întâlnirii noastre la cea de-a 674-a înfăţişare în procesele de recuperare a proprietăţilor familiei. Într-o jumătate de veac (1948-1998), au domiciliat aici 57 de chiriaşi. Sub nimbul cu dinţi al amiezii de toamnă, din zidurile şi încheieturile mutilate, casa şi grădina strigă mut după ajutor. Mai rău decât cu casa "redobândită" cu chiriaşi în ea, păţiseră urmaşii fruntaşului Unirii cu pământul. Confiscat în regimul proprietăţii comuniste (ferma Ceala devenind chiar "ferma partidului"!) a fost – imediat după 1990 – împărţit în fâşii şi dat altor solicitanţi pe bază de "titluri de proprietate".
Bunicul "corifeu al Unirii" prefigurase însă şi altfel de moşteniri pe umerii familiei sale. În martie 1949, văduva lui, împreună cu doi dintre fii, au fost "ridicaţi" de la Conop. Ginerele ei, tatăl interlocutorului meu, era pe-atunci deja de-un an arestat. Eugenia Cicio-Pop a făcut "domiciliu obligatoriu" tocmai în Alba Iulia. Apoi, la Tâncăbeşti. Până s-a stins în 1953, au întreţinut-o, din lefuri de zilier, fiii cu care locuia. S-au "aciuat" apoi toţi urmaşii "fruntaşului" în casa unui cumnat, doctor în Bucureşti. Petru Groza le promisese protecţie, iar ei treceau "neobservaţi" în vacarmul Capitalei. Nepoţii şi-au pierdut şi mai bine urma – au emigrat. 30 de ani, nici unul din familia Cicio-Pop n-a avut voie să calce-n Arad!

SELECŢIE DUPĂ DOSAR
Muzeul Judeţean din Arad – fondat prin anii ’70 ca majoritatea muzeelor din România – a fost dintru-început şi un muzeu al Unirii. Ca şi în simbolistica urbană, Vasile Goldiş a fost bărbatul exemplar ales dintre ceilalţi făptuitori ai ei. "Goldiş n-a avut urmaşi, explică Aurel Birtolon «preferinţa» autorităţilor. A murit în perioada interbelică, n-a apucat să fie închis precum "episcopii Unirii". Era fiu de preot ortodox dintr-un sat arădean mai sărac, Mocirla. Avea, prin asemenea date, un "dosar de cadre" mai bun. Pe deasupra, bunicul meu fost credincios greco-catolic şi om bogat".

SOARELE DE LA BUCUREŞTI
Susţinând "cauza", la Budapesta, Cicio-Pop duelase verbal, în 1917, cu primul ministru ungur – vestitul conte Tisza.

"Să te bucuri că mai trăieşti, nu meriţi să mai respiri aerul pe care-l otrăveşti, i-a strigat contele deputatului român încheindu-şi astfel discursul: "pentru asemenea acţiuni, ştreangul este răspunsul."
Poziţia lui Cicio-Pop n-a fost, întrutotul, pe plac nici altor ardeleni. Nici atunci nu răsărea pentru toţi soarele de la Bucureşti! Unii pledau pentru un stat transilvan într-o federaţie austro-ungară, alţii pentru deplină autonomie. Dar el fusese categoric: "liberare întâi şi apoi unire cu România".
"A fost dezamăgit apoi de ceea ce se întâmpla la Bucureşti, povesteşte nepotul. Ardelenii veneau cu altă practică politică, aveau o altă mentalitate, o altă construcţie. Au fost consideraţi «mocăiţi» de către olteni. Dar ei erau mai instruiţi şi suferiseră consecinţele unei politici naţionale. A fi «bun român», în cazul lor nu era vorbă goală..."

PREŞEDINTELE ADUNĂRII UNIRII
A fost trecutul lui Cicio-Pop în 1927 şi temă de dezbatere în forul legiuitor al României Mari. Cine a prezidat, de fapt, Adunarea Naţională de la Alba Iulia? – dezbătea onoratul cvorum dreptul lui Cicio-Pop de-a fi senator pe viaţă în Parlamentul României Mari. Nu Gheorghe Pop de Băseşti, cum încă mai scriu manualele de istorie exercitase, în fapt, rolul de preşedinte al Adunării. Căci "badea Gheorghe" (aşa-i ziceau ardelenii!) trecuse de 80 de ani. Şi, după deschidere, şi-a cerut "slobozenie", trecându-i cuvântul lui Cicio-Pop "bărbatul care timp de 4 ani a dus o luptă aprigă contra asupririlor ungureşti".
La mai puţin de un deceniu, aşadar, din istoria şi memoria României Mari se pierduseră amănuntele "neînsemnate"...
Loc al amintirilor – topos istoric
Sediul Consiliul Naţional Român Central a fost casa preşedintelui acestui "guvern" românesc ce pregătea unirea Transilvaniei cu ţara, avocatul Ştefan Cicio-Pop din Arad. În curte, preotul lua jurământul voluntarilor în gărzile naţionale. Din această casă s-a plecat spre Alba-Iulia. În noaptea Unirii, au bubuit pumni de alice prin ferestrele sparte. Apoi a venit comandantul francez al trupelor Antantei din Banat: i-au dat onorul, de-o parte a străzii – 50 de călăreţi pe cai albi, de cealaltă – 50 pe cai negri. La 29 decembrie 1918, când generalul Berthelot a ajuns la Arad, casa a fost devastată. Iar în 1940, refugiaţii români din Ardealul cedat Ungariei se adunau în curtea ei transformată în dispecerat de repartizare şi punct de colectare de ajutoare. La o maşină de scris Mercedes, Ana, fiica mai mare, fostă secretară particulară a tatălui ei, înregistra pentru istorie mărturii ale refugiaţilor. Pe-aici s-au perindat şi mulţi politicieni. Oaspeţi iubiţi au fost Octavian Goga, "poetul pătimirii" ardelenilor şi compozitorul Tiberiu Brediceanu. În drumul spre Apus, totdeauna Caragiale făcea escală la prietenul din Arad. "Când voi intra deplin în proprietatea casei, plănuieşte Aurel Birtolon, voi face din ea un muzeu al Unirii. Iar de 1 Decembrie vom ţine sărbătorea. Ca-n vremea când trăia bunicul meu – atunci nu se comemora, ci se sărbătorea România Mare".

Fraţi Români!
"Fiecare soldat român, dezlegat de jurământul dat împăratului are liberă voie să intre în sfatul militar naţional român (garda naţională română), să poarte simbolul mândru al suveranităţii lui naţionale, tricolorul, şi este supus numai şi numai Consiliului Naţional Român"
Proclamaţia "Către naţiunea română", 8 noiembrie 1918, semnată Ştefan Cicio-Pop

[Cititi articolul in Jurnalul National]