vineri, 28 noiembrie 2008

A vrut Iuliu Maniu autonomia Ardealului?

Ilarion Tiu

Unirea Transilvaniei cu “Vechiul Regat” nu s-a înfăptuit cu uşurinţă, aşa cum lasă să se înţeleagă manualele de istorie, mai vechi, sau mai noi. Evenimentul a depins de împrejurările internaţionale, dar şi de intenţiile liderilor ardeleni.

Proiectul unei Transilvanii autonome îi preocupa pe liderii românilor ardeleni încă din secolul al XIX-lea. Pe atunci, unirea cu România era un vis, politicienii de la nord de Carpaţi dorind să se autoguverneze în cadrul Austro-Ungariei. Ideea a prins contur după izbucnirea primului război mondial, când austriecii şi germanii doreau să le ofere ardelenilor autonomia, în schimbul acordului lor ca România să intre în război alături de Puterile Centrale. În mai 1915 au avut loc chiar negocieri directe în acest sens, între liderii Partidului Naţional Român şi trimişii împăratului german Wilhelm al II-lea. Tratativele au eşuat, datorită opoziţiei lui Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiş şi Aurel C. Popovici. Aceştia nu admiteau o alianţă între România şi Austro-Ungaria, care ar fi dus cu siguranţă la abandonarea proiectului unionist.

CONSILIUL DIRIGENT
În toamna anului 1918, autonomia Transilvaniei a devenit din nou subiect de dezbatere în politica internaţională, pe fondul destrămării Austro-Ungariei. Diplomaţii maghiari făceau eforturi disperate să evite desprinderea teritoriilor româneşti, promiţându-le politicienilor ardeleni unele privilegii de auto-guvernare. Pe 13 noiembrie 1918, Oskar Jaszi, ministrul maghiar al minorităţilor, s-a întâlnit cu reprezentanţii Consiliului Naţional Român, la Arad. Deşi iniţial în cadrul şedinţelor plutea o atmosferă de derută şi incertitudine, sosirea lui Iuliu Maniu a doua zi la Arad a tranşat problema – Transilvania se va desprinde de Ungaria şi se va uni cu România.
Atât Iuliu Maniu, cât şi Alexandru Vaida-Voevod şi ceilalţi lideri ai Partidului Naţional Român cunoşteau neajunsurile vieţii politice a “Vechiului Regat”, dar nu puteau să refuze proiectul unirii. Însă un pic de autonomie tot ar fi dorit, fie şi numai pentru a-şi proteja interesele. Nu se împăcau deloc cu ideea că stăpânirea maghiară va fi înlocuită cu “dictatura” Bucureştiului. Prim-ministru era Ionel Brătianu, cunoscut pentru modul său autoritar de a guverna. La urechile ardelenilor ajunseseră zvonuri conform cărora Brătianu îşi socotea subordonaţii nişte “sclavi”, care nu aveau voie să-i iasă din cuvânt.
Declaraţia de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 prevedea ca, până la convocarea adunării constituante, Transilvania să fie administrată de un Mare Sfat Naţional. Organismul său executiv se numea Consiliul Dirigent, fiind compus din 15 membri. Aceştia formau un guvern provizoriu al Transilvaniei, sub preşedenţia lui Iuliu Maniu.

CONTACTUL CU “REGĂŢENII”
Iuliu Maniu avea să ia repede contact cu guvernul de la Bucureşti în calitatea sa oficială de preşedinte al Consiliului Dirigent. Iar experienţa nu a fost deloc plăcută! Sosit în Capitală la 24 decembrie 1918, a participat la o şedinţă a Consiliului de Miniştri, unde a expus doleanţelor politicienilor “de peste munţi”. Ardelenii doreau un portofoliu efectiv în Executiv, nu funcţii simbolice, cum le pregătiseră liberalii. La cererea lui Maniu, Ionel Brătianu intrase “în fierbere”, nemulţumit de pretenţiile noilor veniţi. În cele din urmă, guvernul de la Bucureşti a impus regulile jocului, iar Consiliul Dirigent nu a obţinut decât un ministru fără portofoliu.
Cunoscut pentru calmul său, Iuliu Maniu nu a rispostat faţă de “dictatura regăţenilor”. Urma Conferinţa de Pace, unde românii trebuiau să fie din cale afară de uniţi, pentru a face faţă ofensivei maghiare.

LA CONFERINŢA DE PACE DE LA PARIS
Din partea Consiliului Dirigent, la Paris a plecat o delegaţie condusă de Alexandru Vaida-Voevod. Aceasta se afla în contact permanent cu Iuliu Maniu, care activa la Sibiu (sediul Consiliului). În Capitala franceză au plecat şi o serie de experţi, ceruţi de organizatorii Conferinţei de Pace, pentru a lămuri problemele litigioase ale Transilvaniei. Cu acest prilej, ardelenii au avut parte de un nou “conflict cultural” cu “regăţenii”, care nu aveau deprinderi de lucru organizat, pe comisii. Se supuneau “orbeşte” ordinelor şefului – Ionel Brătianu –, care venea cu soluţii la toate problemele.
Deşi Maniu făcea într-una apel la calm, desfăşurarea evenimentelor la Conferinţa de Pace întărea neîncrederea ardelenilor în politicienii “Vechiului Regat”. Astfel, Ionel Brătianu a refuzat sistematic să le dea transilvănenilor bani din fondurile statului. Spre exemplu, finanţarea cheltuielilor necesare înfiinţării unui centru de presă la Berna. Problema Transilvaniei era insuficient prezentată în gazetele internaţionale, iar crearea centrului de presă a contribuit la ameliorarea acestui neajuns. Câţiva ziarişti străini au făcut chiar deplasări în Ardeal, scriind despre problema unirii românilor şi celorlalţi conaţionali ai lor, de la faţa locului.

AUTONOMIŞTI ŞI UNIONIŞTI
După Conferinţa de Pace, existenţa Consiliul Dirigent era socotită inutilă de majoritatea politicienilor din România Mare. Însă gruparea Maniu-Vaida-Voevod avea dubii că unirea deplină ar fi soluţia bunăstării Transilvaniei, mai ales după experienţele neplăcute din timpul Conferinţei. La 4 februarie 1920, şedinţa Clubului parlamentar al Partidului Naţional Român a luat în dezbatere problema continuităţii Consiliului Dirigent. Proiectul lui Iuliu Maniu prevedea metamorfozarea Consiliului în mai multe directorate ale administraţiei centrale, prin care ardelenii să controleze administraţia provinciei. De partea sa nu a avut decât 33 de membri ai Clubului – din 117 –, restul îmbrăţişând proiectul lui Vasile Goldiş, care prevedea unirea deplină.
Noul guvern condus de Alexandru Averescu nu a mai aşteptat autodizolvarea Consiliului Dirigent, desfinţând prin decret-lege instituţia, la 4 aprilie 1920. Iuliu Maniu s-a supus hotărârii, cu toate că nu era de acord cu aceste maniere “brutale” şi “centraliste”. Până la arestarea sa în 1947, i-a privit deseori cu neîncredere pe “regăţeni”, contestând deprinderile lor “balcanice” de rezolvare a chestiunilor curente ale ţării. Poate i-ar fi convenit o Transilvanie autonomă... Însă nu s-a pronunţat niciodată public, considerând că unirea poate rezista numai prin consolidarea statului naţional.

Soldaţii români, apărătorii Vienei
În momentul izbucnirii primului război mondial, Iuliu Maniu era o personalitate a clasei politice româneşti din Transilvania. Avocat al Mitropoliei Unite de la Blaj, se implica activ în problemele curente ale ardelenilor, fiind “luat la ochi” de autorităţile maghiare. Tocmai de aceea a fost mobilizat în mai 1915, deşi în mod normal ar fi trebuit lăsat la vatră, datorită funcţiei sale pe lângă Mitropolia Unită. A luptat pe frontul rus şi italian, iar în vara lui 1918 a dezertat de la postul său din localitatea Piave. Armata imperială era în descompunere, iar Maniu a decis să vină la Arad pentru a contribui la eforturile românilor de a se desprinde de Austro-Ungaria. Ulterior s-a dus la Viena, pentru a reprezenta intersele ardelenilor în Capitala Imperiului. Acolo a găsit o situaţie dezolantă, cu greve şi jafuri. Cu acordul Ministerului de Război, i-a organizat pe soldaţii şi ofiţerii români din jurul Vienei. Unităţile lui de ardeleni au asigurat săptămâni bune ordinea în oraş. Maniu a ajutat chiar la formarea statului cehoslovac, organizându-i pe soldaţii români, prin emisari, la Praga. Oraşul se afla în degringoladă, rămăşiţele armatei imperiale sabotând eforturile de independenţă ale localnicilor. Gărzile româneşti au contribuit la întemeierea unei armate naţionale a cehilor şi slovacilor. Într-un climat de linişte, Consiliului Naţional Cehoslovac a putut funcţiona, punând bazele statului modern Cehoslovacia.

“Minte lipede, îndrumat de o serioasă cultură generală şi om de drept cu o perfectă pregătire teoretică, în ultimele două decenii Maniu a fost un spirit călăuzitor al frământării noastre de peste munţi”Octavian Goga, 30 august 1915

[Cititi articolul in Jurnalul National]