Istoria comunismului romanesc

2008-12-04T22:10:00.001+02:00

Istoria comunismului romanesc este un serial gazetaresc publicat saptamanal in Jurnalul National.
Autorii materialelor sunt redactori la Departamentul de Istorie Recenta al ziarului, coordonat de Lavinia Betea.

Noutati
Marea Unire | Ţăranii, talpa României Mari
Florin Mihai
Multe li s-au promis ţăranilor-soldaţi în timpul "marelui război". Abia după "Marea Unire", politicienii români au înfăptuit concomitent reformele agrară şi electorală. Noile legi s-au aplicat în toate provinciile României Mari. Erau însă mai prejos de promisiuni şi aşteptări. [...]

“Răstignirea” greco-catolicilor
Ilarion Tiu
În octombrie 1948, guvernul comunist, în colaborare cu Biserica Ortodoxă Română (BOR), a desfiinţat Biserica Greco-Catolică. Dispoziţia venise de la Moscova în iunie, făcând parte dintr-un plan general de rupere a legăturilor cu Vaticanul a ţărilor din sfera de influenţă sovietică. Ierarhii BOR au dorit să profite de ocazie, realizând un plan mai vechi privind dezlegarea “Unirii cu Roma” din anul 1698. [...]

Preoţi în temniţe
Ilarion Tiu
După 1989, preoţii greco-catolici care au supravieţuit închisorilor au povestit pe larg chinurile îndurate după ce biserica lor a fost desfinţată de regimul comunist. Nevrând să treacă la ortodoxie au ţinut slujbele pe ascuns, însă autorităţile nu i-au tolerat şi i-au condamnat la ani grei de detenţie. [...]

Ţăranii, talpa României Mari

2008-12-03T16:38:00.002+02:00

Florin Mihai

Multe li s-au promis ţăranilor-soldaţi în timpul "marelui război". Abia după "Marea Unire", politicienii români au înfăptuit concomitent reformele agrară şi electorală. Noile legi s-au aplicat în toate provinciile României Mari. Erau însă mai prejos de promisiuni şi aşteptări.

La 1 decembrie 1918, prin unirea cu Ardealul, se consfinţea apariţia "României dodoloaţe", cu un teritoriu şi o populaţie duble faţă de perioada antebelică şi indicii economici s-au îmbunătăţit prin cooptarea oraşelor transilvănene. Clasa politică românească a decis împroprietărirea ţăranilor şi acordarea dreptului de vot indiferent de ţinutul istoric de provenienţă. Întortocheate au fost însă căile realizării reformelor!

FĂGĂDUIALA LUI VODĂ
La sud şi est de Carpaţi, "chestiunea ţărănească" agitase spiritele încă de la 1907, când ţăranii declanşaseră răscoala. Intenţii pentru îmbunătăţirea situaţiei economico-politice a ţărănimii au existat abia în preajma începerii războiului (1914). Din primăvara lui 1917, însuşi Regele Ferdinand şi-a pus obrazul pentru îmbunătăţirea vieţii ţăranilor. "Vouă, fiilor de ţărani, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbândei aţi câştigat totdeodată dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-aţi luptat, a promis atunci vodă, la Răcăciuni, în prezenţa generalului Averescu. Vi se va da şi o largă participare la treburile politice." Se va fi gândit oare suveranul, în acele momente grele, că va deveni "Regele tuturor românilor"?
Încă de atunci s-au stabilit şi principiile împroprietării. Domeniile Coroanei urmau să cedeze primele loturi agricole, apoi, de nevoie, latifundiarii stabiliţi în străinătate şi "supuşii" străini. Sub incidenţa legii intrau terenurile mai mari de 500 ha, cu plata despăgubirii proprietarilor. Normele stabilite în 1917 s-au aplicat întocmai, la sfârşitul războiului, în Vechiul Regat. Pentru o perioadă de "tranziţie", terenurile au fost însă arendate "obştilor săteşti", înfiinţate sub comanda Casei Centrale a Cooperaţiei şi împroprietăririi.

BUCURIA ŢĂRANULUI...
În iulie 1921, după trei ani de speranţe şi iluzii pentru ţărani, Parlamentul a emis, în sfârşit, legile reformei agrare. Soldaţii mobilizaţi, văduvele de razboi, ţăranii fără pământ sau cu loturi sub 5 hectare au fost declaraţi prioritari la împroprietărire. În total, au fost expropriate în jur de 6 milioane de hectare. În Bucovina, fiecare familie de ţărani a primit în medie 2,5 hectare, în Transilvania 4 hectare, în Vechiul Regat 5 hectare, iar în Basarabia 6 hectare. În schimb, dezertorii, absenţii de la încorporare şi "duşmanii" ţării au fost "săriţi". Împroprietărirea nu se făcea însă cu "pământ gratis"....

... SUPĂRAREA BOIERULUI
Pentru marii proprietari, legea prevedea totuşi despăgubiri, în funcţie de provincia istorică. Regăţenii plăteau latifundiarului, prin intermediul statului, de 40 de ori arenda pentru lotul respectiv, calculat la preţul din 1913. În celelalte provincii, se achita contravaloarea a 20 de arende anuale. Printre perdanţii exproprierilor s-au aflat politicienii conservatorii moşieri, precum Alexandru Marghiloman. Numai în judeţul Vlaşca fostul prim-ministru a pierdut peste 3.500 hectare. În Ardeal, în judeţul Arad, contesa Cristina Wenkheim a cedat terenuri de 31.866 iugăre. Şi în Moldova, Epitropia spitalului Sf. Spiridon din Iaşi, deţinătoare a 52 de moşii, a rămas fără 38.000 ha. Câteva categorii de latifundiari au scăpat de expropriere prin încadrarea ca "excepţii". Printre acestea, funcţionarii publici, familiile care aveau urmaşi agronomi, proprietarii de terenuri inundabile. În Transilvania, printre expropriaţi, pe baza articolului 191 al Tratatului de Pace de la Trianon, au fost încadraţi şi membrii familiei de Habsburg. Lor li s-au confiscat averile rurale din judeţele Arad, Bihor, Hunedoara.

PROCESUL OPTANŢILOR
În Transilvania, opţiunea moşierilor maghiari pentru cetăţenia ungară uşurase misiunea comisiilor de împroprietărire. Consideraţi absenteişti, acuzaţi de dezinteres pentru terenurile din România, conţii şi baronii maghiari au fost expropriaţi "din oficiu". În scurt timp, realizând pierderile, au pârât statul român la instanţele supranaţionale. Procesul "optanţilor" a ţinut capul de afiş al lucrărilor Consiliului Societăţii Naţiunilor ani întregi. Nicolae Titulescu, de partea română, şi Contele Apponyi, din partea petenţilor, s-au sfădit sub medierea japonezului Adatci. În favoarea lor, "optanţi" au invocat articolul 63 al Tratatului de la Trianon, prin care se stabilea un tratament similar pentru toţi cetăţenii unui stat, indiferent de naţionalitate. Drept despăgubire, solicitau 33 miliarde de lei, plătibili în franci-aur. În replică, statul român şi-a clamat buna credinţă, prin împroprietărirea ţăranilor maghiari din Transilvania. Verdictul final s-a decis abia în 1930, în timpul Conferinţei de la Haga. În ciuda eforturilor juridice, nobilii maghiari au rămas şi fără terenuri şi fără despăgubire.

ALEGERI LIBERE... CU JANDARMI
După "marea unire", românii – bărbaţi, nu şi femei – au primit şi drept de vot. Revizuirea Constituţiei din 1866, prin desfiinţarea sistemului de vot censitar, favorabil celor avuţi, se afla pe lista de promisiuni a prim-ministrului Ion I.C. Brătianu încă din 1914. După război, după modelul belgian de votare, s-a introdus "votul universal, egal, direct, obligatoriu şi secret". Toate bune şi frumoase, s-ar putea zice. Numai că la votare practica "bătea" teoria. Adeseori, urnele se furau, iar alegătorii lipseau de pe liste. Adversarii politicii ai guvernului şi simpatizanţii lor petreceau zile şi nopţi bune la posturile de jandarmi, în stare de arest. "Ne sunt în amintire, din timpul stăpânirii maghiare, cazurile de la Mărgineni, de la Tulgheş şi de la Coruia, scria indignat Alexandru Vaida Voevod, politician transilvănean, în preajma alegerilor din 1926. Toate împreună însă nu se compară cu sălbăticia cazului de la Ruşi, din Hunedoara. Atunci jandarmii maghiari au împuşcat în români, stând faţă în faţă. Acum jandarmii români au tras în românii care fugeau spre centrul de votare ca să-şi împlinească dreptul de alegători."

Recorduri negative
Împroprietărirea şi acordarea dreptului de vot nu au schimbat mult traiul de zi cu zi al ţăranului român. În sate, viaţa cotidiană se desfăşura după tipicul veacurilor trecute. Locuinţele, modeste, luminate cu opaiţ, erau construite, adesea, din paiantă şi chirpici, mai ales în Vechiul Regat şi Basarabia. Ca să economisească lemnele de foc, cocenii sau ierburile uscate, membrii familiei dormeau în aceeaşi cameră. Aveau cu toţii loc, căci mobilierul era sărăcăcios (paturi, laviţe şi o măsuţă joasă). În casă, la mare cinste era "camera de curat", care adăpostea lada de zestre, scaunele pentru musafiri şi ţesăturile lucrate manual. Şi hrana era sărăcăcioasă, porumbul fiind aliment de bază. Indiferent de
momentul zilei, pe marea parte a cuprinsului României Mari la micul dejun, prânz sau la cină, se mânca mămăligă. Pentru bolnavii satelor, perspectivele erau sumbre. După datele
statistice ale epocii, exista un medic sătesc la 17.000 de ţărani! Naşterea şi creşterea copiilor fără asistenţă de specialitate provocau recordul pe ţară în materie de mortalitate infantilă.

"Zi de zi războiul a luminat soldaţilor ţărani, că suferinţa e purtată de toţi deopotrivă, dezvăluindu-le deosebirea dintre huzurul celor puţini, ce aveau puterea în mâini, şi mizeria celor mulţi; totodată, sacrificiile care li se cereau ţăranilor înainte de toate le-au arătat însemnătatea propriei puteri"
Virgil Madgearu, politician ţărănist, 1919

[Cititi articolul in Jurnalul National]

A vrut Iuliu Maniu autonomia Ardealului?

2008-11-28T16:37:00.001+02:00

Ilarion Tiu

Unirea Transilvaniei cu “Vechiul Regat” nu s-a înfăptuit cu uşurinţă, aşa cum lasă să se înţeleagă manualele de istorie, mai vechi, sau mai noi. Evenimentul a depins de împrejurările internaţionale, dar şi de intenţiile liderilor ardeleni.

Proiectul unei Transilvanii autonome îi preocupa pe liderii românilor ardeleni încă din secolul al XIX-lea. Pe atunci, unirea cu România era un vis, politicienii de la nord de Carpaţi dorind să se autoguverneze în cadrul Austro-Ungariei. Ideea a prins contur după izbucnirea primului război mondial, când austriecii şi germanii doreau să le ofere ardelenilor autonomia, în schimbul acordului lor ca România să intre în război alături de Puterile Centrale. În mai 1915 au avut loc chiar negocieri directe în acest sens, între liderii Partidului Naţional Român şi trimişii împăratului german Wilhelm al II-lea. Tratativele au eşuat, datorită opoziţiei lui Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiş şi Aurel C. Popovici. Aceştia nu admiteau o alianţă între România şi Austro-Ungaria, care ar fi dus cu siguranţă la abandonarea proiectului unionist.

CONSILIUL DIRIGENT
În toamna anului 1918, autonomia Transilvaniei a devenit din nou subiect de dezbatere în politica internaţională, pe fondul destrămării Austro-Ungariei. Diplomaţii maghiari făceau eforturi disperate să evite desprinderea teritoriilor româneşti, promiţându-le politicienilor ardeleni unele privilegii de auto-guvernare. Pe 13 noiembrie 1918, Oskar Jaszi, ministrul maghiar al minorităţilor, s-a întâlnit cu reprezentanţii Consiliului Naţional Român, la Arad. Deşi iniţial în cadrul şedinţelor plutea o atmosferă de derută şi incertitudine, sosirea lui Iuliu Maniu a doua zi la Arad a tranşat problema – Transilvania se va desprinde de Ungaria şi se va uni cu România.
Atât Iuliu Maniu, cât şi Alexandru Vaida-Voevod şi ceilalţi lideri ai Partidului Naţional Român cunoşteau neajunsurile vieţii politice a “Vechiului Regat”, dar nu puteau să refuze proiectul unirii. Însă un pic de autonomie tot ar fi dorit, fie şi numai pentru a-şi proteja interesele. Nu se împăcau deloc cu ideea că stăpânirea maghiară va fi înlocuită cu “dictatura” Bucureştiului. Prim-ministru era Ionel Brătianu, cunoscut pentru modul său autoritar de a guverna. La urechile ardelenilor ajunseseră zvonuri conform cărora Brătianu îşi socotea subordonaţii nişte “sclavi”, care nu aveau voie să-i iasă din cuvânt.
Declaraţia de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 prevedea ca, până la convocarea adunării constituante, Transilvania să fie administrată de un Mare Sfat Naţional. Organismul său executiv se numea Consiliul Dirigent, fiind compus din 15 membri. Aceştia formau un guvern provizoriu al Transilvaniei, sub preşedenţia lui Iuliu Maniu.

CONTACTUL CU “REGĂŢENII”
Iuliu Maniu avea să ia repede contact cu guvernul de la Bucureşti în calitatea sa oficială de preşedinte al Consiliului Dirigent. Iar experienţa nu a fost deloc plăcută! Sosit în Capitală la 24 decembrie 1918, a participat la o şedinţă a Consiliului de Miniştri, unde a expus doleanţelor politicienilor “de peste munţi”. Ardelenii doreau un portofoliu efectiv în Executiv, nu funcţii simbolice, cum le pregătiseră liberalii. La cererea lui Maniu, Ionel Brătianu intrase “în fierbere”, nemulţumit de pretenţiile noilor veniţi. În cele din urmă, guvernul de la Bucureşti a impus regulile jocului, iar Consiliul Dirigent nu a obţinut decât un ministru fără portofoliu.
Cunoscut pentru calmul său, Iuliu Maniu nu a rispostat faţă de “dictatura regăţenilor”. Urma Conferinţa de Pace, unde românii trebuiau să fie din cale afară de uniţi, pentru a face faţă ofensivei maghiare.

LA CONFERINŢA DE PACE DE LA PARIS
Din partea Consiliului Dirigent, la Paris a plecat o delegaţie condusă de Alexandru Vaida-Voevod. Aceasta se afla în contact permanent cu Iuliu Maniu, care activa la Sibiu (sediul Consiliului). În Capitala franceză au plecat şi o serie de experţi, ceruţi de organizatorii Conferinţei de Pace, pentru a lămuri problemele litigioase ale Transilvaniei. Cu acest prilej, ardelenii au avut parte de un nou “conflict cultural” cu “regăţenii”, care nu aveau deprinderi de lucru organizat, pe comisii. Se supuneau “orbeşte” ordinelor şefului – Ionel Brătianu –, care venea cu soluţii la toate problemele.
Deşi Maniu făcea într-una apel la calm, desfăşurarea evenimentelor la Conferinţa de Pace întărea neîncrederea ardelenilor în politicienii “Vechiului Regat”. Astfel, Ionel Brătianu a refuzat sistematic să le dea transilvănenilor bani din fondurile statului. Spre exemplu, finanţarea cheltuielilor necesare înfiinţării unui centru de presă la Berna. Problema Transilvaniei era insuficient prezentată în gazetele internaţionale, iar crearea centrului de presă a contribuit la ameliorarea acestui neajuns. Câţiva ziarişti străini au făcut chiar deplasări în Ardeal, scriind despre problema unirii românilor şi celorlalţi conaţionali ai lor, de la faţa locului.

AUTONOMIŞTI ŞI UNIONIŞTI
După Conferinţa de Pace, existenţa Consiliul Dirigent era socotită inutilă de majoritatea politicienilor din România Mare. Însă gruparea Maniu-Vaida-Voevod avea dubii că unirea deplină ar fi soluţia bunăstării Transilvaniei, mai ales după experienţele neplăcute din timpul Conferinţei. La 4 februarie 1920, şedinţa Clubului parlamentar al Partidului Naţional Român a luat în dezbatere problema continuităţii Consiliului Dirigent. Proiectul lui Iuliu Maniu prevedea metamorfozarea Consiliului în mai multe directorate ale administraţiei centrale, prin care ardelenii să controleze administraţia provinciei. De partea sa nu a avut decât 33 de membri ai Clubului – din 117 –, restul îmbrăţişând proiectul lui Vasile Goldiş, care prevedea unirea deplină.
Noul guvern condus de Alexandru Averescu nu a mai aşteptat autodizolvarea Consiliului Dirigent, desfinţând prin decret-lege instituţia, la 4 aprilie 1920. Iuliu Maniu s-a supus hotărârii, cu toate că nu era de acord cu aceste maniere “brutale” şi “centraliste”. Până la arestarea sa în 1947, i-a privit deseori cu neîncredere pe “regăţeni”, contestând deprinderile lor “balcanice” de rezolvare a chestiunilor curente ale ţării. Poate i-ar fi convenit o Transilvanie autonomă... Însă nu s-a pronunţat niciodată public, considerând că unirea poate rezista numai prin consolidarea statului naţional.

Soldaţii români, apărătorii Vienei
În momentul izbucnirii primului război mondial, Iuliu Maniu era o personalitate a clasei politice româneşti din Transilvania. Avocat al Mitropoliei Unite de la Blaj, se implica activ în problemele curente ale ardelenilor, fiind “luat la ochi” de autorităţile maghiare. Tocmai de aceea a fost mobilizat în mai 1915, deşi în mod normal ar fi trebuit lăsat la vatră, datorită funcţiei sale pe lângă Mitropolia Unită. A luptat pe frontul rus şi italian, iar în vara lui 1918 a dezertat de la postul său din localitatea Piave. Armata imperială era în descompunere, iar Maniu a decis să vină la Arad pentru a contribui la eforturile românilor de a se desprinde de Austro-Ungaria. Ulterior s-a dus la Viena, pentru a reprezenta intersele ardelenilor în Capitala Imperiului. Acolo a găsit o situaţie dezolantă, cu greve şi jafuri. Cu acordul Ministerului de Război, i-a organizat pe soldaţii şi ofiţerii români din jurul Vienei. Unităţile lui de ardeleni au asigurat săptămâni bune ordinea în oraş. Maniu a ajutat chiar la formarea statului cehoslovac, organizându-i pe soldaţii români, prin emisari, la Praga. Oraşul se afla în degringoladă, rămăşiţele armatei imperiale sabotând eforturile de independenţă ale localnicilor. Gărzile româneşti au contribuit la întemeierea unei armate naţionale a cehilor şi slovacilor. Într-un climat de linişte, Consiliului Naţional Cehoslovac a putut funcţiona, punând bazele statului modern Cehoslovacia.

“Minte lipede, îndrumat de o serioasă cultură generală şi om de drept cu o perfectă pregătire teoretică, în ultimele două decenii Maniu a fost un spirit călăuzitor al frământării noastre de peste munţi”Octavian Goga, 30 august 1915

[Cititi articolul in Jurnalul National]

Corifeii Marii Uniri şi istoria

2008-11-27T16:32:00.001+02:00

Lavinia Betea

Aradul îşi dispută cu Alba-Iulia renumele de "cetate a Marii Uniri". La Arad a funcţionat Consiliul Naţional Român Central, se edita ziarul "Românul" şi au trăit "corifei ai Unirii". Memoria vie a locului dezvăluie oameni şi fapte revelatoare în spiritul istoriei naţionale.

Pe strada botezată încă din vremea comunismului naţional Ştefan Cicio-Pop, casa fruntaşului unionist e inscripţionată "monument istoric". O monografie a acestei zidiri temeinice ar fi reprezentativă şi pentru ultimele etape din istoria României. Deputatul român de Şiria, la Budapesta, Ştefan Cicio-Pop fusese într-adevăr om cu minte şi stare: ţinea o casă arătoasă în oraş, avea un conac la moşia din Conop şi pădure bună pe Valea Mureşului. Orfanul, crescut de un unchi al lui, ajunsese avocat prosper şi doctor în drept. Se însurase – cum se spune – şi pe plac, şi cu cap. Şi-a ales o moştenitoare de proprietăţi aurifere de pe lângă Abrud. Pe această "moaţă destoinică" – cum o numeşte el pe Eugenia Macavei într-o scrisoare adresată soţiei memorandistului Ion Raţiu – se va sprijini în lupta ce-o duce pentru dezlipirea Ardealului de Ungaria. N-a greşit. Soţia, copiii şi nepoţii şi-au asumat soarta adusă de militantismul capului de familie. Şi-au ipotecat casa şi toate proprietăţile în toamna lui 1918 pentru a cumpăra arme şi uniforme pentru gărzile naţionale –armata românească a Ardealului, şi s-au pus în slujba României Mari.

MOŞTENIRILE LUI CICIO-POP
Ghid în această istorie l-am avut pe Aurel Birtolon, unul dintre nepoţii lui Cicio-Pop. Fusese în ziua întâlnirii noastre la cea de-a 674-a înfăţişare în procesele de recuperare a proprietăţilor familiei. Într-o jumătate de veac (1948-1998), au domiciliat aici 57 de chiriaşi. Sub nimbul cu dinţi al amiezii de toamnă, din zidurile şi încheieturile mutilate, casa şi grădina strigă mut după ajutor. Mai rău decât cu casa "redobândită" cu chiriaşi în ea, păţiseră urmaşii fruntaşului Unirii cu pământul. Confiscat în regimul proprietăţii comuniste (ferma Ceala devenind chiar "ferma partidului"!) a fost – imediat după 1990 – împărţit în fâşii şi dat altor solicitanţi pe bază de "titluri de proprietate".
Bunicul "corifeu al Unirii" prefigurase însă şi altfel de moşteniri pe umerii familiei sale. În martie 1949, văduva lui, împreună cu doi dintre fii, au fost "ridicaţi" de la Conop. Ginerele ei, tatăl interlocutorului meu, era pe-atunci deja de-un an arestat. Eugenia Cicio-Pop a făcut "domiciliu obligatoriu" tocmai în Alba Iulia. Apoi, la Tâncăbeşti. Până s-a stins în 1953, au întreţinut-o, din lefuri de zilier, fiii cu care locuia. S-au "aciuat" apoi toţi urmaşii "fruntaşului" în casa unui cumnat, doctor în Bucureşti. Petru Groza le promisese protecţie, iar ei treceau "neobservaţi" în vacarmul Capitalei. Nepoţii şi-au pierdut şi mai bine urma – au emigrat. 30 de ani, nici unul din familia Cicio-Pop n-a avut voie să calce-n Arad!

SELECŢIE DUPĂ DOSAR
Muzeul Judeţean din Arad – fondat prin anii ’70 ca majoritatea muzeelor din România – a fost dintru-început şi un muzeu al Unirii. Ca şi în simbolistica urbană, Vasile Goldiş a fost bărbatul exemplar ales dintre ceilalţi făptuitori ai ei. "Goldiş n-a avut urmaşi, explică Aurel Birtolon «preferinţa» autorităţilor. A murit în perioada interbelică, n-a apucat să fie închis precum "episcopii Unirii". Era fiu de preot ortodox dintr-un sat arădean mai sărac, Mocirla. Avea, prin asemenea date, un "dosar de cadre" mai bun. Pe deasupra, bunicul meu fost credincios greco-catolic şi om bogat".

SOARELE DE LA BUCUREŞTI
Susţinând "cauza", la Budapesta, Cicio-Pop duelase verbal, în 1917, cu primul ministru ungur – vestitul conte Tisza.

"Să te bucuri că mai trăieşti, nu meriţi să mai respiri aerul pe care-l otrăveşti, i-a strigat contele deputatului român încheindu-şi astfel discursul: "pentru asemenea acţiuni, ştreangul este răspunsul."
Poziţia lui Cicio-Pop n-a fost, întrutotul, pe plac nici altor ardeleni. Nici atunci nu răsărea pentru toţi soarele de la Bucureşti! Unii pledau pentru un stat transilvan într-o federaţie austro-ungară, alţii pentru deplină autonomie. Dar el fusese categoric: "liberare întâi şi apoi unire cu România".
"A fost dezamăgit apoi de ceea ce se întâmpla la Bucureşti, povesteşte nepotul. Ardelenii veneau cu altă practică politică, aveau o altă mentalitate, o altă construcţie. Au fost consideraţi «mocăiţi» de către olteni. Dar ei erau mai instruiţi şi suferiseră consecinţele unei politici naţionale. A fi «bun român», în cazul lor nu era vorbă goală..."

PREŞEDINTELE ADUNĂRII UNIRII
A fost trecutul lui Cicio-Pop în 1927 şi temă de dezbatere în forul legiuitor al României Mari. Cine a prezidat, de fapt, Adunarea Naţională de la Alba Iulia? – dezbătea onoratul cvorum dreptul lui Cicio-Pop de-a fi senator pe viaţă în Parlamentul României Mari. Nu Gheorghe Pop de Băseşti, cum încă mai scriu manualele de istorie exercitase, în fapt, rolul de preşedinte al Adunării. Căci "badea Gheorghe" (aşa-i ziceau ardelenii!) trecuse de 80 de ani. Şi, după deschidere, şi-a cerut "slobozenie", trecându-i cuvântul lui Cicio-Pop "bărbatul care timp de 4 ani a dus o luptă aprigă contra asupririlor ungureşti".
La mai puţin de un deceniu, aşadar, din istoria şi memoria României Mari se pierduseră amănuntele "neînsemnate"...
Loc al amintirilor – topos istoric
Sediul Consiliul Naţional Român Central a fost casa preşedintelui acestui "guvern" românesc ce pregătea unirea Transilvaniei cu ţara, avocatul Ştefan Cicio-Pop din Arad. În curte, preotul lua jurământul voluntarilor în gărzile naţionale. Din această casă s-a plecat spre Alba-Iulia. În noaptea Unirii, au bubuit pumni de alice prin ferestrele sparte. Apoi a venit comandantul francez al trupelor Antantei din Banat: i-au dat onorul, de-o parte a străzii – 50 de călăreţi pe cai albi, de cealaltă – 50 pe cai negri. La 29 decembrie 1918, când generalul Berthelot a ajuns la Arad, casa a fost devastată. Iar în 1940, refugiaţii români din Ardealul cedat Ungariei se adunau în curtea ei transformată în dispecerat de repartizare şi punct de colectare de ajutoare. La o maşină de scris Mercedes, Ana, fiica mai mare, fostă secretară particulară a tatălui ei, înregistra pentru istorie mărturii ale refugiaţilor. Pe-aici s-au perindat şi mulţi politicieni. Oaspeţi iubiţi au fost Octavian Goga, "poetul pătimirii" ardelenilor şi compozitorul Tiberiu Brediceanu. În drumul spre Apus, totdeauna Caragiale făcea escală la prietenul din Arad. "Când voi intra deplin în proprietatea casei, plănuieşte Aurel Birtolon, voi face din ea un muzeu al Unirii. Iar de 1 Decembrie vom ţine sărbătorea. Ca-n vremea când trăia bunicul meu – atunci nu se comemora, ci se sărbătorea România Mare".

Fraţi Români!
"Fiecare soldat român, dezlegat de jurământul dat împăratului are liberă voie să intre în sfatul militar naţional român (garda naţională română), să poarte simbolul mândru al suveranităţii lui naţionale, tricolorul, şi este supus numai şi numai Consiliului Naţional Român"
Proclamaţia "Către naţiunea română", 8 noiembrie 1918, semnată Ştefan Cicio-Pop

[Cititi articolul in Jurnalul National]

Sânge pe graniţele României

2008-11-26T16:36:00.001+02:00

Cristina Diac

Ioanu Irinii din satul Agriş n-a mai ajuns la Alba-Iulia. A murit la Teiuş, în împrejurări nu îndeajuns lămurite. Nu a fost singurul. Iosif Don din Curtici păstrează şi el amintirea unei grozăvii din copilărie. “Povesteau oamenii că în Curtici un ungur a împuşcat un român, Stan Ion parcă îl chema. De ce? Pentru că a fost contra.” A fost contra ce? De la ce s-au luat? Mintea lui de copil a reţinut esenţialul: un ungur a ucis un român.

Lecturând presa epocii ori scormonind prin amintirile oamenilor, se vede treaba că au mai fost şi alţii ca Ioanu Irinii sau Stan Ioan. În cărţile de istorie li s-a spus şi lor martiri ai Unirii. Ion Arion din Agriş a murit la 30 noiembrie, în ajunul Marii Adunări de la Alba-Iulia. Nu mai era război, dar nu era nici pace.

JAFURI ŞI OMORURI ÎN SATELE ROMĂNEŞTI
La începutul lui noiembrie, Imperiul Austro-Ungar intra în agonie. Peste tot domnea haosul. Aparatul administrativ şi poliţienesc se destrăma la rându-i. În Ardeal s-au format gărzi naţionale româneşti, dar şi maghiare, cu scopul de a menţine ordinea. La Curtici, Garda Naţională Română s-a încăierat cu maghiarii organizaţi de moşierii Friebeisz, din localitate, şi Purgly, din comuna vecină, Şofronea. Victimă a căzut plutonierul Stan Ion. “Ţinea fata în braţe când l-a împuşcat un ungur, Tudaş, care apoi a plecat în Ungaria, povesteşte Iosif Don. N-am auzit să fi păţit ceva. În retragere, ungurii au făcut dezastru prin satele româneşti.” Presa vremii susţine amintirile lui Iosif Don. “Ostaşii maghiari ai Regimentului 12 de honvezi, scrie ziarul Românul, au ajuns să fie spaima sătmărenilor. De groaza lor, mulţi intelectuali s-au refugiat. Ceea ce fac aceşti soldaţi ai republicii maghiare în comunele Borleşti şi Pomi întrece orice închipuire. De ameninţările lor s-a refugiat şi domnul Coriolan Ternovan, preot în Borleşti, căutându-şi scut cu întreaga familie la fraţii eliberaţi. Abia a părăsit satul şi adunătura de soldaţi s-a încartiruit în casa parohială. În curte s-au aranjat soldaţii. Odăile au luat altă înfăţişare. Au zdrobit mai multe mobile, pe masă l-au întins de acoperitoare steagul nostru ca să ne batjocorească sentimentele noastre româneşti. Toate, rând pe rând, se prăpădesc. Toate cărnurile din patru porci, unsoarea, grâul, vinul le-au mâncat. Acum e şirul vitelor şi porcilor. Deja au tăiat opt vite şi o scroafă cu purcei. Albiturile le vând la şvabi şi jidani pentru vin.”

STEGARUL SATULUI
Îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, reprezentanţii satului Agriş, în frunte cu stegarul Ion Arion, plecau spre Alba-Iulia. Cea mai apropiată gară era la Turda.
Au făcut pe jos cei 20 de kilometri ce despărţeau satul lor de linia ferată. În gara Turda s-au întâlnit cu alte grupuri de români veniţi din alte colţuri ale Ardealului. S-au îmbrăţişat, au încins o horă. La fel, şi la Câmpia Turzii. Acolo, trenul dinspre Turda s-a intersectat cu cel de la Cluj. Alte hore, ale cântece. Prin gări şi pe traseu, forţele militare maghiare au provocat tot felul de incidente. Circulau trenuri multe spre Alba-Iulia. În toate, puzderie de oameni. Funcţionarii căilor ferate făceau cu greu faţă fluxului de călători. Scenariul s-a repetat şi în Gara Teiuş. Călătorii au coborât pe peron, şi-au strâns mâinile cu localnicii, au cântat şi au jucat hora. Apoi s-au urcat înapoi în tren. Un glonţ l-a lovit în plin pe Ion Arion. A căzut în braţele tovarăşilor de călătorie. Ancheta ulterioară nu a stabilit nici un vinovat. Informaţi de moartea lui Ion Arion, fruntaşii Unirii l-au declarat martir al Marii Adunări Naţionale.

MASACRUL DE LA ARAD
La sfârşitul lui decembrie, generalul Henri Berthelot intra în Arad în fruntea trupelor franceze. Românii s-au bucurat să-l vadă, maghiarii nu prea. Cei dintâi i-au organizat o primire festivă. Au fost aduşi ţărani din satele vecine Aradului, pentru a lua parte la festivitate. Soldaţi din gărzile maghiare s-au infiltrat în mulţime şi au iscat dezordini. La sfârşitul ceremoniilor, i-au urmărit pe ţăranii care plecau în treaba lor. Bilanţul victimelor – 20 de morţi şi 40 de răniţi, după socoteala românilor. Doar cinci – după a ungurilor. Toţi câţi au fost au fost declaraţi “morţi ai naţiunii”.
“Berthelot a fost dus de români în triumf la Hotelul Crucea Albă, scrie ziarul Românul din Arad despre masacrul de la 29 decembrie, unde au avut loc recepţiile. Publicul se postează în ordine în faţa hotelului, stegarii – cu steagul românesc şi cu steagurile Antantei – se aşază la intrare, în două rânduri. În decursul recepţiilor, publicul cântă cântece naţionale şi aclamă pe Berthelot. Aduc un steag tricolor cu emblema Ungariei şi se îmbulzesc înaintea intrării de la Crucea Albă. Demonstrativ, încep să cânte, mai bine zis, să zbiere, cântece ungureşti. Românii cântă şi ei «Deşteaptă-te, române»! În timpul acesta se dau în vânt câteva împuşcături şi o parte a publicului intră în Hotelul Crucea Albă. Între acestea, recepţiile s-au sfârşit. Generalul Berthelot apare maiestuos şi liniştit, parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. A fost impunător. Românii îl aclamă, generalul urcă în automobil, maghiarii, cu steagul lor, înconjoară automobilul. Din mijlocul urletelor se desprind bine şuierăturile ungurilor din ferestrele şi de pe terasa cafenelei Varosi. Aceasta a fost muzica pe care şi-a luat adio generalul. Plecând automobilul lui Berthelot, o parte din ceata ungurilor a luat-o pe Strada Deak Ferenc, în frunte cu steagul, spre casa domnului Ştefan Cicio Pop. Ţăranii pleacă cu steagurile româneşti, în rând de patru, în perfectă ordine spre motor, care avea să-i ducă în satele din jur, de unde veniseră cu sufletele avântate. Trecuseră de Biserica Minoriţilor, când ceata de unguri ce rămăsese în faţa Hotelului Crucea Albă – ceată la care se mai alăturase adunătură din toate părţile, se ia după ei. Dinspre monumentul Sfintei Treimi venea chiar o grupă de soldaţi şi poliţişti, toţi înarmaţi. Grupa aceasta înarmată se pune în frunte şi cu puteri unite se năpusteşte asupra ţăranilor care mergeau liniştiţi. Deodată se aud nişte împuşcături şi gloanţele venite din puştile de la spate pătrund în carne vie. Şubele se roşesc de sânge şi un ţăran cade mort în faţa cafenelei Central. În acelaşi timp, din Strada Salac năvăleşte o altă grupă de soldaţi unguri şi cu un steag unguresc le ţin românilor calea. Înainte nu puteau merge, din urmă veneau mereu gloanţe. Au luat-o răsfiraţi, unii în stânga, alţii în dreapta. Poliţiştii şi soldaţii unguri, postaţi în faţa cafenelei Central, pe celălalt trotuar, puşcau de după trăsuri, arbori, stâlpi şi de sub porţi asupra celor care-şi căutau scut în cafeneaua Central ori spre Strada Salac. S-a puşcat chiar şi din balcoane şi fereşti. Ferestrele cafenelei Central încă poartă urmele acestor puşcături. Ceilalţi bieţi români, care au apucat-o pe străzile ce duc spre parcul de la ţărmul Mureşului, au fost puşcaţi de la spate de soldaţi şi poliţişti ieşiţi la repezeală din casa oraşului. Martori oculari au fixat toate acestea şi ei au declarat, cuvânt cu cuvânt: «Puşcau după bieţii
români ca după iepuri.»“

Banatul – o istorie aparte
România intrase în război condiţionând cu apartenenţa Banatului, ne spune Vasile Dudaş, cercetător ştiinţific la Muzeul Banatul din Timişoara. Consecinţă a armistiţiului încheiat la Belgrad între Antantă şi guvernul ungar, la 17 noiembrie 1918, trupele sârbeşti au intrat în Timişoara. Trupele maghiare urmau să se retragă, dar administraţia să rămână până după Conferinţa de pace. Armata sârbească s-a comportat însă ca o armată de ocupaţie şi până în august 1919, când a părăsit teritoriul, s-au petrecut dese incidente. Mulţi români au fost arestaţi şi deportaţi. Pentru că se prefigura un conflict militar între români şi sârbi, au intervenit trupele misiunii franceze conduse de generalul Berthelot. Cu forţa ocupantului, sârbii au luat cu ei toate arhivele şi obiectele de patrimoniu “în legătură cu sârbii”. În Iugoslavia au fost transferate şi arhivele Inspectoratului cadastral din Timişoara şi Inspectoratului minier din Oraviţa. Documentele şi bunurile luate atunci n-au fost recuperate decât parţial.
N-au fost singurele conflicte cu vecinii de graniţe. Incidente semnalează ziarul Românul din Arad, în ianuarie 1919, şi la graniţa de nord a ţării. Armata Română a somat trupele ucrainene să părăsească Sighetul Marmaţiei, deoarece intraseră fără ştirea şi încuviinţarea Antantei.

“Deodată se aud nişte împuşcături şi gloanţele venite din puştile de la spate pătrund în carne vie. Şubele se roşesc de sânge şi un ţăran cade mort în faţa cafenelei Central. Ceilalţi bieţi români, care au apucat-o pe străzile ce duc spre parcul de la ţărmul Mureşului, au fost puşcaţi de la spate de soldaţi şi poliţişti ieşiţi la repezeală din casa oraşului”ziarul Românul din Arad

[Cititi articolul in Jurnalul National]

Fotograful Marii Uniri

2008-11-25T16:34:00.000+02:00

Cristina Diac

Singurele imagini fotografice din ziua de 1 Decembrie 1918 i se datorează lui Samoilă Mârza, născut în comuna Galtiu. Sunt păstrate 14 imagini de exterior, surprinse la Alba-Iulia. El nu a intrat însă în Sala Unirii, unde s-au scris documentele Marii Uniri.

Unirea Ardealului cu Regatul României a fost decisă în realitate de un grup restrâns – delegaţii posesori de mandat oficial. Alături de ei, mii de oameni au mers la Alba. Voiau unirea cu Ţara. Printre ardelenii de rând, pe platoul lui Horea s-a aflat şi fotograful Samoilă Mârza. Lui i se datorează singurele imagini de la eveniment, intrate apoi în manualele şcolare.
După calendarul iulian, valabil în 1918, românii au fost chemaţi la Alba Iulia în 18 noiembrie. Sau 1 decembrie, după cel nou, oficializat mai târziu. Doar noi astăzi, trăind sub tirania timpului ce se mişcă parcă din ce în ce mai repede, vrem să ştim exact-exact în ce zi, la ce oră, dacă se poate minutul şi secunda la care s-a întâmplat un eveniment. Pentru martorii acelei zile unice, data exactă n-avea prea mare importanţă. În satele româneşti, curgerea timpului nu se măsura cu acele ceasornicului. Cântatul cocoşului sau drumul soarelui pe cer vestea că a mai trecut o zi şi că alta stă să-nceapă. Mai mult ca sigur, ţăranii au ştiut doar că trebuie să ajungă la Alba-Iulia duminică dimineaţa. Duminică – zi de sărbătoare, când se programau toate evenimentele importante ale vieţii obişnuite, de la nunţi şi botezuri până la obişnuita horă. Momentele oficiale fuseseră programate să înceapă la ora 10:00.

DECIZIE ÎN CADRU RESTRÂNS
În încăperea botezată ulterior “Sala Unirii” nu putea intra orişicine. Accesul în sală s-a făcut pe baza unui mandat special de reprezentare, numit “credenţional”. Posesorul unui astfel de document demonstra că a fost trimis de o comunitate să voteze în numele ei pentru unirea Transilvaniei cu Regatul României. Cei chemaţi să se pronunţe efectiv numărau puţin peste 1.200 de persoane. Erau notabilii satelor şi oraşelor – episcopii români din Ungaria şi din Transilvania, protopopii ortodocşi şi greco-catolici în funcţie; învăţători, profesori de gimnaziu şi de la institutele teologice şi pedagogice, reprezentanţi ai “tinerimii universitare”, ai “reuniunilor femeieşti”, asociaţiilor culturale, ofiţeri, soldaţi, meseriaşi, muncitori. În plus, fiecare unitate electorală trimisese câte cinci reprezentanţi. În total, 1.228 de oameni ar fi trebuit să voteze Unirea, aşa cum hotărâseră deja membrii Consiliului Naţional Român Central, cu sediul la Arad, care pregătise adunarea. Cifra a intrat apoi în manualele şcolare şi în conştiinţa publică. Cercetări recente arată însă că nu toţi cei în drept au apucat să ajungă în dimineaţa de 1 Decembrie la Alba-Iulia. Iarna, drumurile proaste, dezordinile finalului de război i-au împiedicat pe unii să-şi onoreze mandatul încredinţat.

IMAGINILE UNIRII
Parte dintre delegaţii la Marea Unire au intrat în istorie ca politicieni ai României Mari. Amintirea altora a rămas doar în locurile de baştină. Prezenţa la Alba-Iulia la 1 Decembrie a fost clipa în care destinul lor s-a întâlnit cu marea istorie. Poate că mulţi care-au trecut prin şcoală nu mai reţin mare lucru din textul lecţiei despre Unire. Mai probabil stăruie în memorie fotografiile ce l-au însoţit. Un grup de ţărani, îmbrăcaţi în costume populare, arborând o pancartă scrisă cu litere tremurânde: “Galtiu. Trăiască Unirea şi România Mare”. Îi fotografiase la plecarea spre Alba consăteanul lor, Samoilă Mârza. Lui i se datorează cele 14 imagini surprinse la data de 1 Decembrie la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia.
Ne-au povestit despre el consătenii. După patru clase primare absolvite în satul natal şi şase de liceu la Alba-Iulia, Ştefan şi Ana Mârza, din satul Galtiu, comuna Sântimbru, din actualul judeţ Alba, l-au dat pe fiul lor Samoilă ca ucenic la fotograful sibian Iainek, pentru a deprinde meseria. A participat la primul război mondial în armata austro-ungară. Înainte de a fi fotograful Unirii, Samoilă Mârza probabil că a fost şi primul fotograf de război român.

NU-I PENTRU CINE SE PREGĂTEŞTE
Vestea destrămării Imperiului l-a găsit chiar în capitala habsburgilor, Viena. Alături de alţi conaţionali, a plecat spre satul lui din inima Ardealului. În dimineaţa de 1 Decembrie, înainte de a pleca spre Cetatea Albei-Iulia, aflată la vreo 15 kilometri de sat, şi-a aliniat consătenii pentru fotografie şi uite aşa delegaţia de la Galtiu a rămas în istorie. Samoilă Mârza a trăit până în 1967. A avut timp destul să rememoreze şi să povestească celor mari şi celor mici cum a fost ziua Unirii. A făcut doar fotografii de exterior, pentru că n-a fost primit înăuntru. N-avea mandat de reprezentant oficial. Organizatorii, spune legenda locului, îl tocmiseră pe fotograful oraşului, ungurul Bach, să imortalizeze momentul. Numai că-n ziua cu pricina, Bach a fost de negăsit. Se zice că a dispărut câteva zile din oraş, până a trecut sărbătoarea. Samoilă Mârza a fotografiat mulţimea adunată pe câmpul lui Horea. În total, 14 imagini. De ce numai atât, ne-am întrebat noi, trăitori în epoca “digitalului”? Pentru că lucra pe un aparat cu plăci de sticlă. Erau scumpe şi cântăreau mult. Mârza căra aparatul, trepiedul şi plăcile grele. În plus, a povestit el ulterior, ziua era mohorâtă, cu lumină slabă. Ca să iasă fotografia, era musai ca protagoniştii să stea nemişcaţi. Atât s-a putut, cu tehnica vremii şi în condiţiile meteorologice date. Dar ce bine c-a fost!
Din fotografiile realizate în istorica zi de 1 Decembrie, Samoilă Mârza a făcut un album numit “Marea Adunare de la Alba Iulia în chipuri” şi l-a trimis Regelui Ferdinand, prim-ministrului Ionel Brătianu, generalului Berthelot. Despre exemplarul primit, Nicolae Iorga menţiona şi în memoriile sale. Politicienii vremii au considerat fotografiile lui Mârza suficient de grăitoare pentru a ilustra voinţa românilor din Ardeal de a se uni cu România. Astfel că albumul a fost inclus şi în documentaţia prezentată de delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris.

ÎN CASA LUI SAMOILĂ MÂRZA
La Galtiu, parcă pe toţi îi cheamă “Mârza”. Dacă vrei să găseşti casa lui Samoilă, trebuie să spui parola – “Mârza, fotograful Unirii”, şi de-aici încolo toată lumea ştie să te-ndrume. În amintirea lui, autorităţile locale au ridicat un bust, cu ocazia sărbătoririi a 85 de ani de la Marea Adunare Naţională.
Unirea a rămas întipărită în memoria comunei, pentru că s-a povestit din tată-n fiu, ne spune o localnică generoasă, ghidul nostru de ocazie spre casa părintească a lui Samoilă Mârza. “S-a mers organizat la Alba-Iulia, zice ea. În beci la Iacob Mârza, sătenii au învăţat cântecul «Pe-al nostru steag e scris Unire». Femeile au ţesut un steag tricolor cu care au plecat spre Alba.” Cu ce s-a mers? Pe jos, că nu-i departe, o miră parcă întrebarea de bucureştean leneş, nedeprins cu mersul pe jos. Dintre rude, în casa părintească a fotografului Unirii, refăcută după cerinţele confortului contemporan, mai trăieşte o cumnată. Născută în 1916, Măriuca a fost căsătorită cu Traian, frate după tată cu Samoilă. Povestirile gazdei noastre lasă să se ghicească femeia aprigă de-odinioară. După interzicerea cultului greco-catolic a mers să-l viziteze pe episcopul Iuliu Hossu, ţinut în domiciliu obligatoriu tocmai la Mănăstirea Căldăruşani, lângă Bucureşti. Despre Samoilă ne spune că a fost un om bun, şi că-i vizita din când în când. De unde ştim cine-a fost din Galtiu la Alba-Iulia? După... fotografii, zice gazda.

Anonimi şi celebri
Unii dintre delegaţi au făcut ulterior politică în România Mare. Amintirea altora mai este păstrată doar în documentele de arhivă. Ţăranul Botaş Gheorghe, delegatul cercului electoral Aletea-Sântana, a fost stegarul delegaţiei din satul lui prezentă la Alba-Iulia. Din partea “reuniunii femeieşti” din judeţul Arad au luat parte la Marea Adunare Naţională soţiile a doi dintre fruntaşii Unirii: Elena, soţia lui Vasile Goldiş, învăţătoare la Şeitin, şi Eugenia, soţia lui Ştefan Cicio-Pop, au reprezentat Reuniunea Femeilor Române din Arad. Delegaţi au fost şi fraţii Camil şi Sabin Manoilă, ulterior fruntaşi ai Partidului Naţional Ţărănesc, primul din partea Societăţii Române de Lectură din Lipova, al doilea, ca trimis al “tinerimii universitare” de la Budapesta. Delegat la Alba-Iulia fusese şi avocatul Petru Groza, primul-ministru “roşu” de mai târziu.

“Suntem convinşi că, afară de cei care vor reprezenta în chipul arătat mai sus toate păturile sociale ale naţiunii noastre la această istorică adunare, unde se va hotărî soarta neamului nostru pentru vecie, se va prezenta însuşi poporul românesc în număr vrednic de cauza mare şi sfântă”
din Convocarea la Marea Adunare Naţională

[Cititi articolul in Jurnalul National]

Dumnezeu a fost un bun român!

2008-11-24T16:29:00.000+02:00

Lavinia Betea

"Fraţi preoţi! Cuvântul lui Wilson, ca o trâmbiţă de Sfânt Arhanghel cu poruncă dumnezeiască zguduind şi trezind, doborând şi ridicând, cu putere irezistibilă, străbate lumea întreagă şi întronează pe veci pretutindenea în cuprinsul lumii şi între toate popoarele: democraţia" - Ziarul "Românul", Arad, 18 februarie 1919.

Un popular cântec ardelenesc, apărut se pare în tulburările lui 1848, exprima încrederea în ajutorul divin dat românilor. "Căci şi Dumnezeu e-un bun român", repeta refrenul lui argumentul raţiunilor inimii. După logica minţii şi injustiţia fără previzibil sfârşit, doar Dumnezeu putea izbândi. De-ar fi avut şi Cel de Sus tot visuri de român...
Citind istoria, metaforic s-ar putea spune că în iarna lui 1918-1919 Dumnezeu a fost un bun român! Altfel pare cu neputinţă ca dintr-o ţară ciuntită, ce-şi pierduse capitala şi tezaurul în război, să renască România Mare.

DIN RUINA IMPERIILOR
În agonia războiului au sfârşit şi ultimele imperii. Peste ruinele lor s-au configurat tinere state naţionale. Idei romantice precum drepturile istorice, drepturile deosebite meritate de naţionalitatea dominantă, mesianismul naţional ori strategia frontierelor naturale au fost pilonii lor. Exemplar pentru această parte a Europei e cazul României Mari.
La începutul anului 1918, situaţia Regatului României părea catastrofală. O ţară cu capitala plecată, în pribegie, la Iaşi. Un popor ce-şi pierduse tezaurul naţional depozitat, tocmai din motive de siguranţă, la Moscova. Sorţii războiului au tras-o însă la mal. În disputele iscate de temeiul noilor graniţe statale, România a intrat sub semn norocos. Prin aplicarea principiului modern al "autodeterminării naţiunilor", propus de preşedintele american Wilson, era îndreptăţită să aspire la rotunjirea "Principatelor Dunărene" – Moldova şi Ţara Românească – cu alte cinci mari provincii: Transilvania, Banatul, Basarabia, Bucovina şi Dobrogea.
În virtutea temeiului istoric şi al frontierelor naturale, fiecare dintre aceste regiuni era disputată cu alţi vecini. În vreme ce patrioţii români vorbeau de o reînviere a statului creat de Mihai Viteazul în hotarele Imperiului Daco-Român, patrioţii maghiari îşi clamau "drepturile istorice" până la "hotarul sfânt al Carpaţilor" pe linia Regatului Ungar al Sfântului Ştefan. Slovacii, sârbii şi bulgarii făceau apel, de asemenea, la o "vârstă de aur" a istoriei lor când se chemau stăpânii unor mari regate cu misiuni civilizatoare ori bastioane ale creştinătăţii. Argumentele vechimii şi statorniciei în calea "barbarilor venetici" se vehiculau în statele din sud-estul Europei ca-n "marea de latinitate" românească.

FRAŢII DE PESTE PRUT
Deosebit a fost cursul evenimentelor în fiecare provincie ce şi-a declarat unirea cu România. Spectaculoasă a fost, bunăoară, istoria Basarabiei. Urmare a anarhiei revoluţionare ruse din toamna lui 1917, provincia s-a declarat independentă. Un Sfat al ţării şi-a conferit funcţia de adunare reprezentativă. Opţiunea primă a lui a fost încorporarea Basarabiei într-o viitoare Rusie "federală şi democrată". Primejdia "înghiţirii" de Ucraina şi tulburările bolşevice i-au făcut pe basarabeni să caute ajutorul trupelor române. Trei săptămâni după intrarea Armatei Române în Basarabia, cereau unirea cu ţara. "De azi înainte şi pentru totdeauna" declarau, la 28 martie 1918, membrii Sfatului Ţării unirea Basarabiei, "ruptă acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechei Moldove".
Totdeauna în cărţile de istorie paginile Unirii au fost file de glorie ale marelui ideal împlinit. Despre graniţele stropite cu sânge de vecini pătimaşi nu s-a mai povestit. Nici neîmplinitele visuri ale făuritorilor ei n-au mai fost pomenite.
N-a fost necondiţionată nici amintita unire a Basarabiei cu România. Basarabenii ceruseră autonomie, doi miniştri în Guvernul României, "vot universal, egal, direct şi secret", reprezentare proporţională în Parlament. Încrezători în democraţia vremurilor ce le păreau faste, mai voiau românii de peste Prut "rezolvarea şi realizarea reformei agrare după nevoile şi cererile norodului", precum şi "libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvântului, a credinţei, a adunărilor şi toate libertăţile obşteşti garantate prin Constituţie".

N-A FOST SĂ FIE...
În ziua Unirii, românii adunaţi în inima Transilvaniei au aclamat rezoluţia Adunării Naţionale. Dacă s-ar fi respectat punctele ei, cetăţenii României Mari ar fi fost la locuri de cinste printre noroadele lumii. În "regimul curat democratic" al noului stat român se visa a fi "desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagare a tuturor gândirilor omeneşti", "reformă agrară radicală", muncitorilor industriali să li se asigure "aceleaşi drepturi şi avantaje care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din apus", într-o "deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare"... Nici una dintre făcliile acestor visuri ce-au luminat drumul spre locul Marii Uniri n-a dăinuit.
Multe s-au scris apoi despre istoria norocoasă a unirii românilor. Cu bunele şi dezamăgirile ei. Argument apreciat de Conferinţa de pace de la Paris fusese, bunăoară, că ardelenii – mai învăţaţi cu politica serioasă şi mai cultivaţi – vor insufla deprinderi noi în Vechiul Regat. Dar, scrie austriacul W. Kolarz (1946), "pentru că în România «a guverna» înseamnă să faci avere, iar «a fi la putere» era identic cu acapararea privilegiilor economice, transilvănenii au trebuit să îndure nu numai lipsa libertăţilor politice, ci şi exploatarea financiară şi economică a regimului de la Bucureşti". În consecinţă, pe teritoriul noii Românii Mari au triumfat metehnele ţării vechi.

Marele bărbat Wilson
În zilele tulburate de conflicte cu maghiarii şi sârbii în aşezarea graniţelor vestice ale României Mari, "Românul" din Arad a fost ziarul Marelul Sfat al Naţiunii din Transilvania şi Ungaria. Prin cititorii săi dascăli şi preoţi, sunt popularizate, în sate şi târguri, personalităţile politice şi ideologia vremii. Iată prezentarea făcută preşedintelui american Wilson (foto), care a impus principiul autodeterminării naţionale, pe baza căruia s-au constituit gărzile, delegaţiile şi adunările naţionale ce-au decis facerea României Mari. "Wilson dimineaţa joacă o partidă de golf având de parteneră pe soţia sa. După aceea începe lucrul, care ţine ziua întreagă. Seara merge la teatru, însă nu în loc rezervat pentru el, ci singur îşi scoate bilet ca oricare alt muritor. Wilson se interesează şi de cel mai mic lucru şi-l studiază temeinic. A învăţat să scrie la maşină şi scrie aşa de repede, încât nu-l întrece nici un scriitor la care aceasta-i meseria. Din motivul acesta n-are lipsă de stenograf, notiţele şi le face singur, chiar şi scrisorile care se transmit guvernelor străine, precum şi alte scrisori oficiale şi telegrame. E interesant cum a cultivat Wilson în tinereţile sale oratoria. Tatăl său a fost presbiter şi fiul său putea să stea în biserică. Aici urca în amvon şi în faţa băncilor goale îşi încerca rostirea şi gesturile."

[Cititi articolul in Jurnalul National]

90 de ani de la Marea Unire

2008-11-24T16:28:00.002+02:00

In perioada 24 noiembrie - 3 decembrie 2008, Jurnalul National a publicat un serial dedicat aniversarii a 90 de ani de la Marea Unire din 1918.
1. Dumnezeu a fost un bun român!
2. Fotograful Marii Uniri
3. Sânge pe graniţele României
4. Corifeii Marii Uniri şi istoria
5. A vrut Iuliu Maniu autonomia Ardealului?
6. Ţăranii, talpa României Mari

"Ne exprimăm deplina adeziune"

2008-08-23T12:01:00.000+03:00

Cristina Diac

În opinia lui Dumitru Popescu, care i-a păstorit o vreme în calitate de ministru al Culturii, scriitorii au fost "detaşamentul artistic cel mai ataşat lui Ceauşescu". Imediat după condamnarea invaziei, printre alţii Paul Goma, Alexandru Ivasiuc, Adrian Păunescu au făcut cerere de înscriere în partid. Marin Preda, Ana Blandiana şi alţii l-au lăudat prompt pe Ceauşescu în ziare şi în reviste literare.

Pentru unii dintre gazetarii perioadei comuniste, noile sărbători "roşii" aduceau un chin în plus faţă de obligaţiile curente. Nu scrisul propriu, mai bun ori mai stîngaci, le dădea bătăi de cap. "Sarcina" de a convinge numele mari ale literaturii să dea "ceva" în cinstea zilei de1 Mai, 7 Noiembrie, 23 August sau cine mai ştie ce aniversare le dădea ocazia să-i viziteze la domiciliu pe "inginerii sufletului", să asculte lungile tînguriri, să fie convingători. "Greii" se lăsau greeeeu, invocau felurite pretexte, jucau mici scenete în faţa nefericitului sosit în "vizită de lucru" şi, în final, obosiţi de insistenţe, cedau în faţa "intereselor superioare". O tabletă, o poezioară, cîteva rînduri scrise de un Arghezi ori Marin Preda goleau casieria gazetelor de fondurile pe cîteva luni. Scump, scump, da’ făcea, ar spune înţelepciunea populară.
Mărturiile de epocă spun însă că în acel august fierbinte n-a mai fost aşa. Scriitorii, gata să se-nflăcăreze mai iute şi mai tare decît omul neînzestrat cu un har anume, au fost sincer impresionaţi de dramatismul acelor clipe. Trăiau într-o ţară în primejdie şi aveau un conducător gata să o apere! Pericolul şi mîndria i-au adus în zidul creat în jurul "forţei conducătoare a societăţii" – partidul comunist condus de Ceauşescu. De data aceasta, din cîte se pare, nu mînaţi de obişnuitele interese. În vîltoarea evenimentelor, unii s-au dus de bunăvoie să se înscrie în partid. Mulţi s-au oferit voluntar pentru gărzile patriotice anunţate de Ceauşescu ca apărătoare ale "patriei în primejdie".
LUNA DE MIERE, ÎNTRERUPTĂ. Paul Goma povesteşte frenezia acelor clipe în volumul "Soldatul cîinelui". Scriitorul se căsătorise recent şi îşi petrecea luna de miere pe Litoral, la Doi Mai. La auzul veştilor a decis să plece de îndată la Bucureşti. De ce? Să... apere patria. "Deja la Doi Mai, apoi în tren aflasem de la Radio Bucureşti că se constituie Brigăzi Patriotice. Nu ştiam să trag cu puşca (în prima studenţie făcusem doi ani de «teorie», dar cînd să fac şi «convocarea» – la Cilibia – m-au găsit inapt, din cauza vederii deficiente, aşa că fusesem trimis la vatră...), însă îmi spuneam că te poţi opune ruşilor invadatori (o zi, un ceas) nu doar cu puşca, ci şi cu orice altceva... Bine, bine, se constituiau Brigăzi Patriotice, dar unde? Unde le găsesc eu? Mi-am zis că încercarea moarte n-are: m-am dus la sediul Uniunii Scriitorilor". Ca să intre în Brigăzi, scrie Paul Goma în continuare, i s-a spus că trebuie să intre înainte în partid. "Am scris, după dictare, că eu, cutare, deşi am făcut închisoare pentru delicte politice, în momentul de faţă, cînd Patria se află în pericol, cer să fiu primit în Partidul Comunist Român, ca singura forţă organizatoare a rezistenţei patriotice, întru apărarea pămîntului românesc, contra «agresiunilor din afară, oricare ar fi acelea»". În aceleaşi împrejurări, Paul Goma îşi aminteşte că au făcut cerere şi au fost primiţi scriitorii Alexandru Ivasiuc, Aurel Dragoş Munteanu, Mariana Costescu, Adrian Păunescu, Paul Schuster.
În acele zile, fiecare a slujit patria şi partidul "după posibilităţi". Unii s-au dus să se înscrie în Gărzile Patriotice, alţii şi-au dat adeziunea în scris ori de la tribuna Marii Adunări Naţionale.
O GLUMĂ ABSURDĂ. Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, membru în Comitetul Central şi deputat în Marea Adunare Naţională, a luat cuvîntul spunînd: "Vestea cu privire la ceea ce s-a întîmplat în Cehoslovacia am primit-o aproape în zorii zilei de ieri, cînd un prieten mi-a telefonat. În primele clipe am socotit că la celălalt capăt al firului se află cineva care pur şi simplu vrea să facă cu mine o glumă proastă, una din acele glume absurde, poate că voia să-mi facă mie cea mai absurdă dintre toate glumele absurde pe care unii oameni le fac. Dar, după ce am înschis telefonul, am deschis aparatul de radio şi ceea ce mi s-a părut la început cea mai absurdă dintre toate glumele absurde posibile era un mare adevăr. Vă mărturisesc că în primele clipe mi-a îngheţat capul. Nu am putut să cred nici ceea ce-mi spusese telefonul, nici ceea ce îmi spuneau crainicii a căror voce o recunoşteam. Pentru că ce s-a întîmplat acolo era într-adevăr un lucru îngrozitor. Pe noi ne-a învăţat partidul, pe noi, scriitorii şi jurnaliştii, să nu folosim niciodată ascuţişul condeielor, sub nici o formă şi nicăieri, împotriva oamenilor care construiesc socialismul, chiar dacă sînt între noi şi ei păreri diametral opuse cu privire la construcţia socialismului. Am folosit mereu şi mereu condeiele noastre pentru construcţia socialismului. Am folosit mereu şi mereu condeiele noastre pentru a sublinia eforturile pe care unii dintre vecinii noştri sau alţii dintre vecinii noştri le făceau în construcţia socialismului."
În opinia lui Dumitru Popescu, în acele zile de august, scriitorii au fost "detaşamentul artistic cel mai ataşat lui Ceauşescu în dramatica bătălie împotriva brutalei contestări sovietice a suveranităţii statelor încarcerate în Tratatul de la Varşovia". Ulterior, cînd nu mai "dădea bine" să spui că te-ai înscris în partid de bunăvoie, şi-au motivat categoricul gest spunînd că "au fost păcăliţi".

Marin Preda, în acord cu politica partidului
"E de necrezut să constatăm, scria Marin Preda, că raţiunea poate să fie înlocuită printr-o flagrantă încălcare a principiilor în relaţiile fundamentale dintre statele socialiste, prin forţă brutală. Civilizaţia noastră europeană a fost însoţită de războaie crîncene, două în răstimp de cîteva decenii – şi e stupefiant să vezi cum ţări, care au fost ele însele victime ale agresiunii celei mai crude şi inumane, nu sînt imune şi n-au căpătat suficientă oroare faţă de folosirea forţei ca să distrugă, două zeci de ani mai tîrziu, toate nuanţele mai mult sau mai puţin declarate, pe care agresiunea le poate căpăta. Oare viaţa istoriei e atît de oarbă? Atitudinea partidului şi guvernului nostru, aşa cum reiese din comunicatul dat publicităţii şi din cuvîntarea secretarului general al CC şi preşedinte al Consiliului de Stat, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, ţinută la impresionantul miting din Piaţa Palatului, din declaraţia adoptată de Marea Adunare Naţională – şi faţă de care ne exprimăm deplina adeziune – ne arată cu fermitate şi calm că nu există altă cale de urmat faţă de aceste surprize brutale ale istoriei decît apărarea pînă la capăt a principiilor înalte de conduită, proprii relaţiilor dintre ţările socialiste. Între acestea, respectarea suveranităţii şi independenţei naţionale a altor popoare constituie dovada adevăratei poziţii internaţionaliste care decurge din idealurile socialismului. Poporul nostru, el însuşi greu încercat de-a lungul istoriei, înţelege bine ce înseamnă asta. Manifestarea sa unanimă
de solidaritate cu conducerea partidului şi statului nostru capătă astfel o înaltă semnificaţie. Îndemnul de a munci calm şi de a urmări atenţi evenimentele este astfel investit cu deplinele puteri pe care, în aceste momente de răspundere, poporul nostru le reafirmă cu tărie pentru ca întreaga naţiune să acţioneze ca un tot".

Străvechi idealuri
"Ca oricare cetăţean al României socialiste, scria pianistul Dan Grigore, am luat cunoştinţă în aceste zile, cu maxim interes, de documentele de mare însemnătate elaborate de Comitetul Central al Partidului Comunist Român şi de Marea Adunare Naţională. Mi-e greu să găsesc cuvintele capabile să exprime mîndria şi entuziasmul, mulţimea sentimentelor ce m-au cuprins ca tînăr artist şi cetăţean al României socialiste ascultînd cuvintele tovarăşului Nicolae Ceauşescu în faţa Marii Adunări Naţionale şi cu prilejul vizitelor de lucru în ţară. Străvechile idealuri ale poporului nostru, năzuinţele lui cele mai de preţ şi-au găsit o expresie adîncă în politica internă şi externă a Partidului Comunist Român. Simt în aceste zile un nou şi puternic imbold şi sînt hotărît să dau ceea ce este mai bun în mine pentru a contribui, cu modestele puteri ale artei mele, alături de întregul nostru popor, la continua înălţare a măreţului edificiu al României socialiste".

[Cititi articolul in Jurnalul National]

Scumpe tovarăşe Nicolae Ceauşescu!

2008-08-22T07:02:00.000+03:00

Florin Mihai

Nealinierea României la invadarea Cehoslovaciei i-a adus lui Ceauşescu o popularitate imediată în afara ţării şi printre români. În scrisori, redactate şi trimise atunci din proprie iniţiativă, "oamenii muncii" îl gratulau cu epitete precum "izbăvitorul naţiei", "român adevărat", "Măria Voastră". Din epistole reiese că oamenii se aşteptau să înceapă războiul.

"Scumpe tovarăşe Ceauşescu, azi, 21 august orele 13.10, am deschis radioul şi deodată am auzit glasul Dumneavoastră, care a fost întărit de o forţă supranaturală. Cuvintele Dumneavoastră mi-au înfiorat fizicul, emoţiile m-au cuprins şi durerea m-a răpus la pat". Aşa începe una dintre sutele de scrisori trimise conducătorului statului român, păstrate în arhiva Comitetului Central al PCR, "trecută" între timp la Arhivele Naţionale.
Care să fi fost starea de spirit a românilor în august 1968? Ce gînduri îi animau atunci în prag de război cu URSS, una dintre superputerile militare ale vremii? Scrisorile dezvăluie toate trăirile: încredere şi îngrijorare, îndîrjire şi speranţă, dar mai ales patriotism. Convinşi că e nevoie de ei, oamenii au propus diverse soluţionări ale crizei (înarmare, mobilizare generală, alianţe militare şi diplomatice etc.). Pentru prima oară în istoria regimului, lozinca "unităţii strînse" în jurul "conducerii de partid şi de stat" devenise o realitate. Oamenii au răspuns cu entuziasm apelului de înfiinţare a gărzilor patriotice.
ROMĂN ADEVĂRAT. Mulţi veterani de război i s-au adresat atunci lui Ceauşescu. Printre ei, şi Ştefan Statie, în vîrstă de 45 de ani, stabilit în oraşul Făgăraş. "Nu admit alte popoare străine să ne calce în picioare Patria noastră scumpă România, îi scrie el liderului. Ţara noastră România este o ţară frumoasă şi bogată şi pentru acest fapt alte popoare rîvnesc la ea. Sînt gata oricînd să iau din nou mitraliera în mînă şi, cu sete şi răzbunare, să fac ceva pentru apărarea patriei şi naţiunea română", scria veteranul. "Tovarăşe Secretar General, să ştiţi că îmi place foarte mult politica pe care o duceţi dvs. Asta înseamnă că sînteţi Român adevărat. Pentru acest fapt eu vă felicit", şi-a încheiat epistola Ştefan Statie.
COMPARAT CU... VLAD ŢEPEŞ. Lectura scrisorilor adresate lui Nicolae Ceauşescu cu ocazia invadării Cehoslovaciei devine surprinzătoare şi din alte motive. Întocmai ca pe timpul domniilor medievale, înainte chiar ca propaganda de partid să-l compare pe Nicolae Ceauşescu cu vechii voievozi, sînt oameni ce i se adresează secretarului general al PCR cu... "Măria Ta". Bunăoară, scrisoarea semnată cu iniţiala B: "Tovarăşe Ceauşescu, noi, oamenii simpli, ne manifestăm deplina încredere în dvs. şi, în simplitatea noastră, vă asemuim marelui voievod al Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş. Fie să ne îngăduiţi a ne adresa dvs. cu formula «Măria Ta». Nu cultivăm cultul personalităţii, dar vedem în dvs. izbăvitorul acestei naţii. De aceea vă rugăm a lua măsuri pentru protecţia corpului dvs. Dubcek este un erou, dar n-a reuşit să-şi salveze poporul. Dvs. trebuie să fiţi eroul care să reuşească. Sîntem siguri că veţi reuşi."
SFATURI STRATEGICE. Cetăţeni mai mult sau mai puţin pricepuţi într-ale politicii externe şi relaţiilor internaţionale, i-au dat lui Nicolae Ceauşescu sfaturi pentru alianţe diplomatice şi stratageme de ducere a războiului. Printre posibilii aliaţi, China, Iugoslavia şi chiar statele capitaliste (RFG, Franţa etc.), după proverbul strămoşesc "La nevoie te faci frate şi cu dracu’". "Să întărim legăturile în mod secret cu Tito şi China, întîi, pentru că ei ne ajută pe planul politicii externe, şi, în al doilea rînd, pentru că prin Iugoslavia putem procura armament mo-dern din orice ţară din lume", se scria într-o "anonimă". Dotarea armatei române îi preocupa pe mulţi dintre cei care i-au scris atunci lui Ceauşescu. Folosindu-se de propria experienţă militară şi de ultimele arme moderne de care aflaseră, expeditorii l-au sfătuit să cumpere şi să fabrice tancuri, rachete şi cîte altele. "Am văzut la televizor maşini mici cu şase rachete antitanc, i-a scris un cetăţean cu pseudonimul "Critic Sever" pe 28 august 1968. Acestea sînt excepţionale, dar trebuie să se găsească gata de luptă în păduri, la circa 10 km de frontieră, calculată, cîte o maşină la 1 km de graniţă lungime. Ne-ar trebui, în acest caz, peste 5.000 de asemenea maşini cu 30.000 de rachete. Asta ar fi aproape suficient. Trebuie să profităm de Munţii Carpaţi şi să fie multe baze de rachete antiaeriene." Un altul, care a semnat cu pseudonimul "un român din Bucovina", recomanda utilizarea aruncătoarelor de grenade (10.000-15.000) şi avioanelor cu reacţie.
GLASUL BASARABIEI. Posibilitatea unui conflict cu URSS a trezit şi speranţa recuperării teritoriilor ocupate de sovietici în 1940 (Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei). Astfel, Ioana Dumitrache din Giurgiu scria "Partidului": "Apa Nistrului ne cheamă, iar glasul Basarabiei cere eliberarea ei şi se va realipi la Patria-i Mumă (România), deoarece acest ţinut este rupt de patria sa, locuitorii ei, fraţii noştri români, doresc să revină la graiul şi limba lor română".
GÎNDURI DIN POPOR. Pentru unii, evenimentul din 1968 a părut şi un nimerit prilej de a se remarca în faţa conducerii "de partid şi de stat". Alexander Pauluici, "în vîrstă de 17 ani, elev al şcolii profesionale din Victoria, pasionat de politica internaţională", după cum singur se caracteriza, şi-a expus şi el părerea despre politica externă a României. "Citesc telegrame externe redate în ziarele noastre, ascult comentarii care de multe ori îmi dau de meditat. (...) Mă declar împotriva războiului de agresiune dus de SUA în Vietnam, împotriva conflictului din Orientul Apropiat şi a celui din Nigeria. Acestea sînt doar cîteva exemple care demonstrează clar că securitatea şi pacea lumii sînt ameninţate". Tînărul a propus chiar şi înfiinţarea unei organizaţii pentru "apărarea păcii": "M-am gîndit să se creeze o organizaţie internaţională formată din tineri, care să militeze pentru pace, libertate şi frăţie între popoare. Am pregătit şi un manifest al acestei organizaţii. Organizaţia se va numi astfel: «Organizaţia internaţională a Tineretului pentru Pace», avînd următoarea lozincă «Tineri din toate ţările, militaţi pentru pace!»"
I s-au adus aceste scrisori lui Ceauşescu la cunoştinţă? Ce-a zis el? Arhivele nu ne dau indicii.

Nemulţumiri şi critici
În entuziasmul general, cîţiva "îndrăzneţi" au criticat unele decizii de politică internă ale regimului. Într-un astfel de "rechizitoriu", nesemnat, s-au denunţat obligativitatea naşterilor şi prelungirea orelor de muncă. Pe lista neagră a nemulţumiţilor mai figurau: "Scumpirea vieţii (a chiriilor cu aproape 300%), a fructelor, zarzavaturilor, cărnii etc.; iar acum, în ultimul timp, se zvonesc: modificarea legii pensiilor cu prelungirea vîrstei de pensionare pînă la 65 şi 60 de ani, pentru bărbaţi şi femei. Totodată, se afirmă majorarea taxelor de transport în comun în Bucureşti. Toate aceste măsuri au nemulţumit şi nemulţumesc profund populaţia şi, în orice caz, contribuie la dezbinarea unităţii", încheia scrisoarea unul dintre criticii regimului Ceauşescu, fără să semneze.

Contra nevestelor rusoaice
În noianul de scrisori trimise conducerii de partid s-au strecurat şi întrebări deranjante. În "gura lumii" au intrat liderii de partid căsătoriţi cu rusoaice acuzate de spionaj. Iată ce au scris semnatarii reuniţi sub titulatura "un grup": "De ce sînt menţinuţi în funcţii de conducere din cele mai înalte, cei care au soţiile rusoaice, unele chiar fără cetăţenie română? De ce acum aceşti oameni au responsabilităţi în organizarea gărzilor muncitoreşti? Oare soţiile lor, care periodic merg la ambasada rusă, nu-i trag de limbă acasă, suflă anumite probleme şi le transmit mai departe?".

"Măria Voastră, trebuie să vă reamintiţi viaţa copilăriei, care nici nu gîndiţi ca în viaţă să ajungeţi conducătorul acestei ţări. Funcţia dvs. nu este făcută la întîmplare, ci aţi fost ales de Dumnezeu pentru a conduce această ţară şi vă revine datoria tot de la Dumnezeu de a înfiinţa comunismul român, nu al Uniunii Sovietice, doctrina marxist-leninistă, lege pe care însuşI poporul sovietic nu a respectat-o şi a călcat-o"
Ioana Dumitrache , Giurgiu, 1968

[Cititi articolul in Jurnalul National]

"Acu-i rîndul meu"

2008-08-21T22:44:00.000+03:00

Ilarion Tiu

Declaraţiile lui Nicolae Ceauşescu la mitingul organizat în Piaţa Palatului la 21 august 1968 puteau să se sfîrşească tragic pentru România, existînd pericolul une invazii sovietice. Tocmai de aceea, Partidul a dispus înfiinţarea gărzilor patriotice, care trebuiau să facă faţă agresiunii externe. Ar fi putut, în faţa ruşilor, oare?

La 40 de ani de la invadarea Cehoslovaciei, în august 1968, istoricii n-au reuşit încă să afle dacă România a fost cu adevărat în pericol să fie ocupată de Armata Roşie. Informaţiile legate de acest subiect sînt adesea contradictorii, iar arhivele ruseşti, care ar putea lămuri controversa, rămîn în continuare inaccesibile cercetătorilor. Cele mai credibile informaţii sînt furnizate de mărturiile liderilor politici ai vremii, ori ale responsabililor serviciilor de informaţii. Primul care s-a "pronunţat" pe această temă a fost generalul-dezertor Ion-Mihai Pacepa. În cartea pe care a semnat-o, "Orizonturi Roşii", apărută în America în anii ’70, susţine că Ceauşescu a fost speriat "de moarte" cînd a aflat despre invazie. Trezit din somn pentru a fi informat de desfăşurarea evenimentelor, liderul de la Bucureşti ar fi intrat în panică, strigînd buimac: "Acu-i rîndul meu!".
ÎNTRE PRAGA ŞI VIETNAM. La acea vreme, statutul României depindea foarte mult de poziţia americanilor faţă de conflictul apărut în Estul Europei. În primă fază, preşedintele Statelor Unite, Lyndon Johnson, a declarat la 22 august că nu are nici o obiecţie faţă de pătrunderea trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, fiind o chestiune internă a "blocului comunist". Din punct de vedere politic, americanii nu puteau face prea mult caz de agresiunea Moscovei asupra "primăverii pragheze", deoarece în Vietnam "yankeii" erau implicaţi într-un conflict la fel de controversat.
În cele din urmă, americanii şi-au dat seama că nu-şi puteau permite să-i lase pe sovietici să "măture pe jos" cu "dizidenţii" din Estul Europei. În carte de interviuri cu Lavinia Betea, Corneliu Mănescu, ambasador al României la ONU în perioada invadării Cehoslovaciei, îşi amintea că principalul sprijin l-a primit de la George Bol, reprezentantul SUA la Naţiunile Unite: "El m-a întrebat de ce avem nevoie, cu ce poate să ne ajute. «Vezi care e situaţia, faceţi tot ce puteţi şi ajutaţi-ne să evităm invazia noastră, i-am spus. În principal, am avea nevoie de o declaraţie a preşedintelui Americii»".
După acest moment, au venit declaraţiile oficiale. Aflat la o conferinţă a producătorilor de lapte din San Antonio (Texas), preşedintele Lyndon Johnson a deviat pentru moment tema discursului pe care şi-l pregătise pentru eveniment, declarînd că "nu trebuie asmuţiţi cîinii războiului" (30 august). Declaraţiile sale se refereau evident la situaţia Europei de Est, fiind preluate de presa internaţională. Moscova a răspuns pozitiv "provocării" americanilor, dezminţind a doua zi pe căi diplomatice zvonurile că ar plănui invadarea României.
"BLÎNZII" SOVIETICI. Totuşi, URSS-ul nu-şi permitea să nu ofere guvernului de la Bucureşti o lecţie după "devierea" din 21 august 1968. Corneliu Mănescu îşi amintea astfel momentul "descălecării" sovieticilor în România după "liniştirea apelor": "Ulterioară declaraţiei lui Johnson a fost, la Bucureşti, vizita mareşalului Iakobovski, comandantul trupelor Tratatului de la Varşovia. A venit însoţit şi de primul adjunct al ministrului de Externe sovietic, Andrei Gromîko. Primul său adjunct era Kuzneţov. Deci această delegaţie venită în România nu mai avea caracter pur militar. Kuzneţov nu avea ce să caute într-o delegaţie militară – nu-şi avea locul acolo. Exista dorinţa de a calma atmosfera, spiritele care, într-adevăr, urcaseră la cele mai înalte temperaturi. Pentru că pe Kuzneţov îl cunoşteam foarte bine, am organizat o masă la mine acasă. Am început prin a invoca absurditatea ameninţării invaziei noastre, despre care se vorbeşte în lume. Era contrar perceptelor dreptului internaţional, principiilor dintre ţările socialiste. Interlocutorul meu era Iakobovski. El nu putea însă, în virtutea funcţiei ce-o avea, să susţină discuţii sub această formă. Şi atunci a fost ajutat de Kuzneţov, care a spus că nici vorbă nu poate fi ca Uniunea Sovietică să aibă intenţii agresive cu noi".
GĂRZILE PATRIOTICE. Evenimentele din august 1968 l-au făcut pe Ceauşescu să fie foarte precaut cu "pericolele externe". Înaintea celebrului miting din Piaţa Palatului, Comitetul Central, Guvernul şi Consiliul de Stat au ţinut o şedinţă comună în care au fost luate şi decizii "pe termen lung". Printre acestea – constituirea de gărzi de muncitori, ţărani şi intelectuali care să reziste în faţa oricărei "agresiuni" aduse "ordinii socialiste a ţării". Activiştii de partid s-au mobilizat "exemplar", iar a doua zi, 22 august, raportau "rezultate măreţe" în organizarea gărzilor.
În exclusivitate pentru cititorii săi, Jurnalul Naţional prezintă documentele de arhivă care arată "mobilizarea exemplară" a activiştilor PCR pentru constituirea gărzilor patriotice. Astfel, într-o notă adresată membrilor Comitetului Central, Secţia Oragnizatorică a Partidului raporta: "În cursul zilei de 22 august a.c., comitetele judeţene de partid au trecut efectiv la organizarea gărzilor muncito-
reşti, ţărăneşti şi de intelectuali. În numeroase întreprinderi, instituţii şi comune au avut loc, în această zi, adunări ale oamenilor muncii pentru aprobarea cererilor celor care şi-au exprimat dorinţa de a face parte din gărzi. Înfiinţarea gărzilor patriotice a prilejuit puternice manifestări de patriotism, de hotărîre fermă de a lupta pentru apărarea independenţei şi suveranităţii ţării, a cuceririlor revoluţionare.
În întreaga ţară, mii de oameni ai muncii de diferite categrii sociale şi naţionalităţi, bărbaţi şi femei, au cerut insistent înrolarea în gărzi. În numeroase locuri, cînd s-a anunţat că se constituie gărzile, în mai puţin de o oră, zeci şi chiar sute de oameni s-au oferit să fie înrolaţi în aceste formaţiuni. De exemplu, în judeţul Dolj s-au înregistrat peste 20.000 de cereri, în Argeş şi Ilfov cîte 8.000. La uzinele de tractoare şi autocamioane Braşov, peste 2.000. De menţionat că printre solicitanţi se află un număr foarte important de femei. Comitetele judeţene de partid Caraş-Severin, Sibiu, Cluj, Galaţi, Braşov, Dolj, Timiş informează că organizaţii întregi de partid au solicitat încadrarea în gărzile muncitoreşti".
"DEMOCRATUL CEAUŞESCU". Anul 1968 a reprezentat "vîrful de imagine" pentru România comunistă în lume. Vizita lui Charles de Gaulle din mai, dar mai ales poziţia în "problema cehoslovacă" din august i-au construit lui Ceuşescu aura de lider democrat într-o Europă de Est totalitară. Alături de soţia sa a vizitat principalele capitale ale lumii, întîlnindu-se la nivel înalt cu "puternicii zilei". România a beneficiat de contracte economice avantajoase cu ţările dezvoltate, construindu-şi o industrie la cei mai înalţi parametri pentru acele vremuri.

Albanezii se opun invaziei
România nu a fost singura ţară socialistă care a "condamnat" invazia sovietică în Cehoslovacia. O poziţie asemănătoare a fost adoptată de guvernul de la Tirana, aflat de mai mulţi ani în conflict cu Moscova. Cu toate că nu aprecia reformele democratice iniţiate de Dubcek, conducerea albaneză a emis un comunicat asemănător discursurilor staliniste din anii '30. Aşadar, liderii de la Tirana considerau că Ceholsovacia aparţinea "sferei de dominaţie revizioniste sovietice", iar invazia trupelor Tratatului de la Varşovia avusese aprobarea "alianţei contrarevoluţionare americano-sovietice". La 13 septembrie acelaşi an, Adunarea Populară a Albaniei a emis un decret de "neutralitate", susţinînd că "poporul albanez nu recunoaşte zonele de influenţă ale marilor puteri imperialiste şi revizioniste". Comuniştii albanezi îşi exprimau "temerea" unei invazii sovietice, afirmînd că Tratatul de la Varşovia putea servi "noilor ţari de la Kremlin" pentru a "justifica dreptul de a întreprinde o acţiune brutală militară contra Republicii Populare Albania".

[Cititi articolul in Jurnalul National]

Patria, în primejdie

2008-08-20T13:05:00.000+03:00

Cristina Diac

Mai degrabă decît data naşterii din registrele stării civile, 21 august 1968 poate să rămînă în istoria comunismului autohton ca "ziua lui Ceauşescu". Obosit după o noapte nedormită, nesigur pe ce avea să urmeze, încrezător în steaua lui şi-a României, în faţa mulţimii adunate în Piaţa Palatului a tunat şi-a fulgerat împotriva Marelui Frate de la Răsărit.

Bucureşti, România, noaptea de 20 spre 21 august 1968, după miezul nopţii. Un lucrător de la Ambasada Uniunii Sovietice bătea la poarta Comitetului Central al CC al PCR ca să lase un mesaj. Anunţul că trupele a cinci state membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, din care şi România făcea parte, au invadat Cehoslovacia era făcut Bucureştiului printr-o notă adusă de un funcţionar oarecare, la cîteva ore după pornirea tăvălugului. Nu s-a spus atunci că România nu fusese nici măcar informată despre intenţiile sovieticilor. Despre invitaţia de-a participa nici nu s-a pus problema...
Imediat, telefoanele au început să sune în reşedinţele din Snagov, Primăverii şi pe unde-or mai fi domiciliat membrii CPEx. Ceauşescu abia se întorsese dintr-o vizită de lucru de la Piteşti. Vestea a luat şi n-a luat prin surprindere, ne-o spune Ianoş Fazekaş. "Cînd am primit telefon – descrie acesta momentul cînd a primit vestea – m-am gîndit la două lucruri: am întrebat dacă s-au întors tovarăşii de la Piteşti, să nu se fi întîmplat vreo nenorocire, şi a doua problemă a fost aceasta cu Cehoslovacia."
GÎNDITOR ŞI MELANCOLIC. "Întorcînd ochii minţii spre evenimentele de acum aproape patru decenii – ne introduce Dumitru Popescu în atmosfera orelor teribile, spre acea noapte fierbinte – revăd culoarele şi cabinetele sediului Comitetului Central intrate într-o sobrietate laborioasă, exprimînd o mută, spectrală febrilitate, ca interiorul unei mari cancelarii unde se pun la cale, decisiv şi silenţios, nu numai pagini de istorie naţională, ci şi destine mondiale. Nicolae Ceauşescu avea o mină de gînditor melancolic, surprins într-o blîndă meditaţie metafizică, rămas pe chip cu revelaţii neduse pînă la capăt. Se arăta neobişnuit de atent şi respectuos cu toată lumea, ca şi cînd se afla acolo în calitate de dispecer însărcinat să afle dorinţele abstracte ale fiecăruia. Mă întreb, nu aceasta era starea de spirit generală în acele zile în România?"
ZIUA CEA MAI LUNGĂ. 21 august 1968 avea să fie o dată înscrisă "cu litere de aur" în istoria regimului comunist de la Bucureşti, dar mai ales în viaţa lui Nicolae Ceauşescu. Nesiguranţă, teamă, mîndrie, surprindere, nevoia de a face ceva, toate trebuie să-i fi încercat pe secretarul general al PCR, pe cei din cercul puterii şi, probabil, pe mulţi dintre români. Văzînd că Brejnev nu glumeşte, liderii de la Bucureşti s-au întrebat dacă nu cumva România e următoarea destinaţie a deja celebrelor tancuri sovietice. Iar pe Ceauşescu luarea de poziţie împotriva intervenţiei putea să-l coste scaunul. Nu s-a întîmplat nimic. Posteritatea a reţinut gestul ca pe un act de curaj, România a cîştigat simpatia lumii occidentale, iar Ceauşescu, epitetul de lider mare al unei ţări mici, dar curajoase.
Imediat după primirea notei din partea Ambasadei URSS, membrii Prezidiului Permanent al CPEx – nucleul prim de decizie al partidului – s-au întîlnit într-o şedinţă-fulger. La 6:30, pe măsură ce titularii se trezeau din adormire şi reuşeau să ajungă în miezul faptelor, s-a reunit CPEx-ul. Ceauşescu a expus situaţia şi paşii de urmat în orele imediat următoare, iar ceilalţi ocupanţi ai fotoliilor de membru şi-au expus punctul de vedere. Solidaritate deplină, unanimitate de păreri. În cursul dimineţii de miercuri, 21 august, a fost convocată o şedinţă extraordinară a Comitetului Central, organul suprem de decizie în partid, conform statutului. Verdictul său avea să fie adus la cunoştinţa opiniei publice de Ceauşescu personal, la mitingul din faţa clădirii Comitetului Central.
După o noapte lungă şi grea, în faţa mulţimii poate nu atît de spontan creată pe cît scria "Scînteia", dar care, oricum, întrecuse aşteptările oficialilor, Alexandru Bîrlădeanu spune că Ceauşescu s-a "montat" şi s-a înflăcărat singur. "Plan oficial cu ce urma să facem nu era. Nu s-a discutat despre un astfel de plan. Ce pot să spun este că, la adunarea populară, l-a luat limba pe dinainte pe Ceauşescu. Nu era momentul ca, după ce ieşi în faţa tigrului, să-l tragi şi de coadă, spune Bîrlădeanu. Însă a prins foarte bine la lume, care a fost foarte impresionată de discursul lui. În acea perioadă îl lua gura pe dinainte. Printre altele, se visa şi orator ce înflăcărează masele." Îşi pregătise Ceauşescu discursul dinainte? Se pare că nu.
Joi, 22 august, Marea Adunare Naţională s-a reunit în sesiune extraodinară. MAN a adoptat o declaraţie prin care se enunţau principiile după care România îşi ghida politica externă. În mod excepţional, Televiziunea Română a transmis în direct "de la faţa locului", începînd cu ora 10 dimineaţa. După "direct" s-a revenit la programul normal. Bunăoară, în seara de 22 august 1968, românii s-au putut delecta cu filmul serial "Vikingii", un program de cîntece şi dansuri susţinut de Ansamblul Periniţa, cu emisiunea "Tinereţea petrolului" sau cu "Lira – album de poezie".
ÎNTÎLNIRE SECRETĂ CU TITO. În zilele următoare, membrii CPEx au fost trimişi în judeţe, pentru a lua pulsul populaţiei şi a nu lăsa ca spiritele să se încingă prea tare. Înainte de a suna răspîndirea în teritoriu, Ceauşescu a mers să-l întîlnească pe Tito la Vîrşeţ. Căuta posibili aliaţi şi soluţii pentru retragerea armatei în caz de invazie. Cunoscut pentru relaţiile proaste cu sovieticii, şi asta chiar în timpul atotputernicului Stalin, liderul iugoslav n-a fost sedus de perspectiva unei colaborări cu românii. Situaţia trebuie dezamorsată, le-a spus el vizitatorilor, ursul sovietic nu trebuie provocat foarte tare. Ştia mai bine din propria experienţă.
Atît teama, cît şi entuziasmul s-au domolit, iar viaţa şi-a intrat în ritmul firesc.

O mare greşeală şi o gravă primejdie
"Pătrunderea trupelor celor cinci ţări socialiste în Cehoslovacia constituie o mare greşeală, a spus Ceauşescu de la balconul Comitetului Central la 21 august 1968 şi o primejdie gravă pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume. Este de neconceput în lumea de astăzi, cînd popoarele se ridică la luptă pentru a-şi apăra independenţa naţională, pentru egalitatea în drepturi, ca un stat socialist să încalce libertatea şi independenţa altui stat. Nu există nici o justificare, nu poate fi acceptat nici un motiv pentru a admite, pentru o clipă numai, ideea intervenţiei militare în treburile altui stat socialist frăţesc. (...) S-a spus că în Cehoslovacia există pericolul contrarevoluţiei. Se vor găsi poate mîine unii care să spună că şi aici, în această adunare, se manifestă tendinţe contrarevoluţionare. Răspundem tuturor: întregul popor român nu va permite nimănui să încalce teritoriul patriei noastre!"

Cuvîntul deputatului Ion Iliescu
Rînd pe rînd, în şedinţa MAN din 22 august, deputaţii au venit la microfon pentru a-şi expune punctul de vedere. "Vreau să exprim totala adeziune la acţiunea promptă a conducerii noastre de partid şi de stat, a spus deputatul Ion Iliescu, la acea dată prim-secretar al CC al UTC şi ministru pentru Problemele Tineretului, la expunerea prezentată de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, la textul proiectului de declaraţie a Marii Adunări Naţionale, care dau glas, cu hotărîre şi claritate, poziţiei ţării, a întregului nostru popor. Vreau să aduc la cunoştinţa Marii Adunări Naţionale că tineretul nostru, educat în spiritul internaţionalismului socialist, al solidarităţii internaţionaliste, şi care a urmărit cu adîncă preocupare desfăşurarea evenimentelor din Cehoslovacia, a primit cu deplină satisfacţie comunicatul Comitetului Central al partidului, manifestîndu-şi întreaga adeziune la poziţia şi hotărîrile adoptate de conducerea partidului nostru. Tinerii noştri de la oraşe şi sate, indiferent de naţionalitate, vor fi gata oricînd, la chemarea partidului, să facă dovada înaltului lor devotament faţă de patrie, să-şi îndeplinească în mod exemplar sarcinile ce le revin în înfăptuirea programului de desăvîrşire şi perfecţionare a construcţiei socialiste, să apere chiar cu preţul jertfei supreme cuceririle revoluţionare ale poporului, suveranitatea şi integritatea teritorială a ţării, să facă zid în jurul partidului, Comitetului său Central, în frunte cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu."

[Cititi articolul in Jurnalul National]

Solul lui Brejnev

2008-08-19T00:27:00.001+03:00

Lavinia Betea

În noaptea de 20 spre 21 august la sediul CC al PCR s-a prezentat un înalt funcţionar al Ambasadei sovietice la Bucureşti. După ce Praga fusese ocupată de tancuri, Ceauşescu era înştiinţat de invazie. Conţinutul integral al acelei înştiinţări este pentru prima dată făcut public, în exclusivitate pentru cititorii Jurnalului Naţional.

Ce-i supărase pe reprezentanţii ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia în reformele pragheze? Cum s-a luat decizia invaziei? Aflase Ceauşescu despre pregătirea ei? Ce scria în scrisoarea adusă de solul lui Brejnev la Bucureşti? Sînt cîte-va dintre întrebările ce n-au avut atunci răspuns decît pentru protagoniştii evenimentelor.
MIŞCĂRI DE CULISE. Cum Ceauşescu se manifesta cu orice prilej ca "disident" al lagărului – şi, pe deasupra, afişa ostentativ legături prietenoase cu proscrisul Mao, ereticul Tito şi reformatorul Dubcek –, începe a fi tratat ca o sursă explozivă. O vreme i se trimit şi lui scrisorile ce circulă "democratic" printre liderii Tratatului de la Varşovia. Vigilenţa lor bine cultivată în "lupta cu duşmanul strecurat" rodeşte iarăşi. Astfel că Gomulka îl avertizează pe ambasadorul sovietic la Varşovia că Iugoslavia, Cehoslovacia şi România manifestă aceeaşi dorinţă a "ruperii de lagărul socialist" şi fondare a unei noi alianţe. Funcţionase şi altădată, între cele două războaie, de ce n-ar mai fi?! "În spatele" CC din Cehoslovacia acţiona, după Gomulka, "un grup" de legătură cu România, Iugoslavia, Italia şi Marea Britanie. Desigur, în scop contrarevoluţionar!
Nu mult după primirea veştilor, premierul sovietic Kosîghin telefonează primilor secretari din Varşovia, Berlin, Budapesta şi Sofia. Îi cheamă incognito pentru 8 mai la Moscova. Aici, Jivkov a propus organizarea de manevre pe teritoriul Cehoslovaciei. Marile manevre, conduse de mareşalul Iakubovski, comandantul trupelor Tratatului de la Varşovia, au început la 20 iunie.
SURSELE LUI CEAUŞESCU. Coroborînd mărturiile de care dispunem, se pare că fuseseră cel puţin două surse, de prim-rang, ce-i oferiseră lui Ceauşescu informaţii despre neobişnuitul proiect. Aşa cum mi-a relatat Corneliu Mănescu în ultima sa perioadă de viaţă, aflîndu-se în acea vreme la ONU în calitate de preşedinte al celei de-a XXII-a sesiuni, fusese abordat de ambasadorul american. Voia să cunoască poziţia României faţă de reformele pragheze şi reacţia ei în cazul... invaziei! Mirat de "idee", Mănescu şi-a asigurat interlocutorul că ţara sa nu va permite tranzitarea de trupe cu asemenea misiune. Se întîmpla în mai, cu puţină vreme înaintea plecării lui Mănescu la Bucureşti pentru a onora vizita lui de Gaulle. După ce i-a raportat convorbirea lui Ceauşescu, fără a i se fi oferit alte explicaţii, a fost retrimis de urgenţă la Washington.
Prin intermediul lui Ion Stănescu, preşedintele Consiliul Securităţii Statului, Ceauşescu primise cam tot pe-atunci ştirea pregătirilor de invazie. Sursa era un ofiţer DIE, aflat în legătură cu un înalt funcţionar polonez al Tratatului de la Varşovia. După spusele lui Ion Stănescu, lui Ceauşescu nu-i venise să creadă. Deşi la fel procedaseră sovieticii cînd amplasaseră rachete în Cuba (1962), fără ştirea partenerilor din Tratatul de la Varşovia. PregĂtiri secrete. Cînd indiciile s-au verificat în teren – la graniţele României fiind masate trupe – prin Stănescu, Ceauşescu i-a convocat pe ministrul Apărării Naţionale, pe şeful Marelui Stat Major şi pe responsabilul cu rezervele de stat din Comitetul de Stat al Planificării. Au luat primele decizii: înfiinţarea unor divizii ale armatei în zona colinară, pregătindu-se, în caz de atac, pentru o rezistenţă în munţi; s-au format opt batalioane de trupe de securitate noi; s-au pus bazele gărzilor patriotice; s-a schimbat cifrul de stat şi s-a cumpărat din RFG o maşină cu staţie de emisie radio pentru comunicare cu populaţia dac-ar fi fost izolaţi. Ambasadorul României la Praga trimitea mai dese rapoarte, iar corespondenţii de presă trimişi acolo fuseseră dublaţi.
ANONIMA... SOVIETICĂ. După ce delegaţia română s-a întors de la Praga unde semnase Tratatul de prietenie şi asistenţă mutuală cu Cehoslovacia (17 august), Ceauşescu şi-a continuat programul prevăzut. La 20 august, făcuse o vizită la fabrica de autoturisme Dacia din Piteşti.
A fost trezit la 1:00-1:30 noaptea de lătratul cîinelui iritat de cearta dintre ofiţerul de pază şi Ion Stănescu, care solicita impetuos ca şeful statului să fie sculat din somn. Şeful Consiliului Securităţii Statului se prezentase cu plicul ce fusese adus la sediul CC de către un anume "lucrător" al Ambasadei Sovietice la Bucureşti, puţin după miezul nopţii. Scrisoarea în limba rusă era adresată CC al PCR şi... nesemnată! Prezintă cauzele "ajutorului frăţesc", fără vreo referinţă la motivele înştiinţării românilor abia după faptă.
În scurtă vreme, la reşedinţa lui Ceauşescu a telefonat şi Paul Niculescu-Mizil, alertat de Agerpres. Eugen Ionescu, corespondentul de la Praga, dădea în lume alarma despre tancurile coborîte din cer prin singurul canal deschis al lagărului – agenţia română de presă. Au fost convocaţi membrii CPEx, apoi cei ai CC, ai Guvernului, ai Marii Adunări Naţionale şi, în fine, organizatorii celui mai entuziast miting oficial din istoria secolului XX în România.

Primăvara de la Praga
Între februarie şi octombrie 1968, spiritul reformator a străbătut 30 de ţări din Europa şi cele două Americi. Cele mai cunoscute momente au rămas contestaţiile pariziene din mai şi invazia de trupe străine, care a gîtuit "primăvara de la Praga". În mişcarea pragheză de reformare a sistemului, determinată în principal de criza de motivaţie a "omului nou", se prefigurează utopia "comunismului cu faţă umană". Multe despre motivele îngrijorării celorlalţi lideri din lagărul comunist au fost, de altfel, consemnate în scrisoarea prin care Ceauşescu era înştiinţat despre invazie. Desigur, în interpretare sovietică.

Bună-credinţăLiderii de la Praga nu aveau intenţiile radicale atribuite de către invadatori. În vizita pe care delegaţia română a făcut-o la Praga în 15-17 august, conform relatării ce ne-a făcut-o Ion Stănescu, Ceauşescu l-a înştiinţat şi pe Dubcek despre planurile sovietice. "Să vină, că-i primim cu flori!", ar fi răspuns Dubcek.

Pravda
Unul dintre istoricii oficiali ai PCUS, P. A. Rodionov, a povestit spre finele anilor ’80 că decizia de invazie a Cehoslovaciei nu fusese aprobată la Moscova nici măcar de întregul Birou Politic. Secretul a fost atît de mare, că nu fusese discutată nici în CC, nici în Sovietul Suprem. În nici unul din forurile acestea de decizie, pînă la "perestroika" nu s-a vorbit despre cauzele pentru care fuseseră trimise la Praga armate. Din arhivele sovietice nu s-au pus în circuit pînă acum documentele referitoare la invazia din 1968.
Ziariştii sovietici "din teren" au povestit următorul episod în "Moskovskie Novosti" (1988). Într-o bună zi, la Praga a aterizat Brejnev şi a cerut să se vadă cu ei. "Ce să facem? Ce să scriem?", l-au întrebat gazetarii. "Scrieţi adevărul!", le-a cerut Brejnev. "Într-un singur exemplar", a adăugat tot el după cîteva secunde. Iar acela să-i fie trimis lui.

[Cititi articolul in Jurnalul National]

Presiuni, manevre şi ameninţări sovietice

2008-08-18T01:25:00.001+03:00

Lavinia Betea

Se împlinesc în aceste zile 40 de ani de la unul dintre evenimentele care i-a făcut pe români să fie mîndri că aparţin acestei comunităţi. Spunînd deschis şi riscant un răspicat "NU" invaziei sovieticilor la Praga, liderul României a capitalizat prestigiu mondial pentru mulţi ani. Rememorînd vara lui ’68, Jurnalul Naţional prezintă în această săptămînă, în exclusivitate, cititorilor săi noi informaţii şi precizări istorice legate de acel eveniment.

De ce nu fusese înştiinţat Ceauşescu de liderii ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia de invazia Cehoslovaciei? Aflase el înaintea producerii evenimentului de pregătirea lui în "ţările frăţeşti"? Ce-i scrisese Brejnev cînd l-a înştiinţat de invazie? Îşi pregătise Ceauşescu dinainte discursul ce l-a făcut mai popular ca un război cîştigat? Era pregătit să facă faţă represaliilor? A fost sau nu ameninţată şi România atunci? Cum s-au manifestat liber românii faţă de liderul lor?
Acestea şi alte întrebări vor primi răspuns pe parcursul săptămînii în curs cu ajutorul noutăţilor din arhivele româneşti.
SCANDAL LA BUDAPESTA. Între 26 februarie-5 martie 1968, la Budapesta avusese loc reuniunea pregătitoare consfătuirii mondiale a partidelor comuniste şi muncitoreşti (Moscova, 1969). Participau 81 de partide comuniste şi muncitoreşti. Îşi anunţaseră însă absenţa reprezentanţii Chinei şi Albaniei, ţări acuzate de "revizionism" de către "fratele mai mare". Paul Niculescu-Mizil, care răspundea atunci în CPEx de relaţiile internaţionale, conducea delegaţia României. Conform mandatului primit acasă, a protestat împotriva criticării unui partid într-un forum internaţional pentru linia politică adoptată în ţara sa. Conform normelor leniniste şi principiilor suveranităţii şi independenţei – invocate în relaţiile dintre "ţările frăţeşti" după "raportul secret" de la Congresul al XX-lea al PCUS (1956) –, România contestă "poziţia hegemonică" a Moscovei. Protestele delegaţiei române iscă scandal. Astfel că, la 29 februarie, delegaţia română părăseşte conferinţa. Presa "burgheză" preia entuziast spectaculoasa "trîntire de uşă" şi cearta din lagărul comunist.
ATENŢIE LA CEAUŞESCU! Pînă la condamnarea invaziei Cehoslovaciei însă se produc alte evenimente care electrizează mulţimile de români. Desfiinţarea vechii organizări administrativ-teritoriale, înfiinţarea comitetelor de direcţie ale întreprinderilor şi organizaţiilor economice de stat, condamnarea "abuzurilor" lui Dej şi Drăghici, reabilitarea lui Pătrăşcanu şi Foriş, adoptarea "legii ilicitului" conferă totodată lui Ceauşescu aură de patriot naţionalist şi justiţiar. Agenda lui de externe e încă şi mai spectaculoasă: doi dintre mai-marii lumii – preşedintele Franţei, de Gaulle, şi secretarul general al ONU, U Thant – veniseră atunci la Bucureşti! Atenţia gazetarilor şi experţilor politici din punctele fierbinţi ale lumii surprinde continuu concentrarea lui Ceauşescu în a-i contra pe sovietici, clamînd independenţă şi suveranitate naţională. Reformator în politica statală şi disident în cutumele "ţărilor frăţeşti", astfel le apărea tuturor Ceauşescu.
PROTESTE "DIN POPOR". Ceea ce nu ştiau oamenii pe-atunci sînt avertismentele sovietice trimise lui Ceauşescu sub formă de scrisori expediate de "oameni ai muncii". Arhivele păstrează cinci asemenea incredibile mesaje, conţinutul lor fiind acum făcut pentru prima dată public. Tonul scrisorilor "din popor" variază în gamele agresivităţii. Bătrînul inginer Orlov din Moscova îl sfătuieşte pe Ceauşescu "de bine", cu citate din revoluţionarul german Babel. Autointitulatul "simplu electrician" Mineez din Kiev îl ceartă pentru purtarea "de copii" şi lipsa de judecată asupra consecinţelor gestului de la Budapesta. Siberianul Riazonuev ameninţă cu "judecata istoriei" şi îi recomandă să-l studieze pe Lenin despre unitatea partidului. Sarcasticul Miin Boris Andreevici ("eliberator" al României de sub fascism în 1944!) aminteşte de timpul cînd partidul comunist din România era secţie a Internaţionalei a III-a. Şi, în sfîrşit, a cincea scrisoare, unde – informat de posturi de radio străine ("american şi englez"!) – leningrădeanul Belaznov clamează furios: "Cum nu vă este ruşine?".
JOCUL IMPERIALIŞTILOR. Scrisorile sînt datate la începutul lui martie. Toate au acelaşi mesaj, de condamnare a comportamentului delegaţiei româneşti la Budapesta, acuzată de "daune ireparabile unităţii Frontului luptei antiimperialiste". România face astfel "jocul lui Mao, al scizioniştilor albanezi şi al altor scizionişti", "jocul imperialiştilor americani şi al altor imperialişti care dorm şi visează ca România să devină o ţară capitalistă". Acuză mai gravă, în epocă, nu era!
Modalitatea aceasta de adresare – atît destinatarul, cît şi expeditorul fiind serviciile speciale din cele două ţări – era o explicită declaraţie de război între armatele subterane din cele două ţări. Prin mijloace şi strategii de aceeaşi factură şi provenienţă s-a decis şi invazia Cehoslovaciei.

Pe tuşă
Opoziţia sovietică s-a manifestat public la Praga prin intermediul unor fideli locali ai "cauzei". Motivul sub care trupele străine au intrat în Cehoslovacia fusese solicitarea făcută sovieticilor de vechi "revoluţionari" praghezi, sub pretextul că "socialismul e în pericol". Se pare că şi la Bucureşti se pregătea o astfel de solicitare. La Plenara CC al PCR din 14 februarie 1968, Constantin Pîrvulescu critică îndîrjit însăşi pregătirea unei poziţii româneşti în conferinţa de la Budapesta. Fostul cominternist şi ostaş în Armata Roşie i se adresează astfel lui Ceauşescu: "Tovarăşe, eu sînt un revoluţionar, eu am fost crescut în mişcarea internaţională şi niciodată n-am auzit că nu se poate vorbi despre greşelile unui partid pentru că – să nu ne amestecăm în treburile lui interne. Noi nu ne amestecăm în treburile Chinei, noi ne amestecăm acolo unde partidul sau alte partide de unde ar fi calcă principiile şi se pretinde că e partid comunist. Acolo trebuie să ne amestecăm, că altfel noi singuri n-o să fim comunişti". A fost însă contracarat dur de Ceauşescu. Cu ancheta făcută în "cazul Pătrăşcanu", şansele lui Pîrvulescu într-un asemenea joc politic sînt retezate. Deşi nu s-a spus public atunci nimic, Pîrvulescu putea fi în orice moment condamnat pentru rolul nefast jucat în drama lui Foriş şi a lui Koffler – celălalt fost ilegalist condamnat la moarte şi executat în 1954.

[Cititi articolul in Jurnalul National]

Cehoslovacia 1968 - 40 de ani

2008-08-18T00:01:00.005+03:00

In perioada 18-23 august 2008, Departamentul de Istorie Recenta al Jurnalului National a publicat un serial dedicat invadarii Cehoslovaciei de catre trupele Tratatului de la Varsovia in august 1968 si reactiei autoritatilor de la Bucuresti fata de acest eveniment.
1. Presiuni, manevre şi ameninţări sovietice
2. Solul lui Brejnev
3. Patria, în primejdie
4. "Acu-i rîndul meu"
5. Scumpe tovarăşe Nicolae Ceauşescu!
6. "Ne exprimăm deplina adeziune"

Tematici

2008-04-10T01:59:00.002+03:00

95. Reprimarea bisericii catolice

Câte divizii are Papa?

Prigonirea prelaţilor

“Răstignirea” greco-catolicilor

Preoţi în temniţe

94. Evreii si comunismul

Editorial: Fratele Împărătesei

PCR şi evreii din România

Visând la “Ereţ Israel”

“Sioniştii, slugile imperialiştilor”

Troc cu emigranţi evrei

93. Miscarea legionara si regimul comunist

Opozanţii verzi

“Fenomenul Piteşti”

Mişcarea legionară, reactivată de americani

92. Miscarea de rezistenta anticomunista

Aşteptându-i pe americani...

Luptătorii din munţi

Haiducii secolului XX

“Bandele” din munţi, “lichidate” de Securitate

91. Santierele nationale

Şantierele naţionale

“Vom munci şi vom lupta, linia vom termina!”

"Spargem munte după munte"

Bucureştiul – "şantier de interes naţional"

90. CAER

Lagărul socialist îşi uneşte forţele

România a avut ideea CAER!

Iugoslavia rămâne pe margine

“Bombă pentru imperialişti!”

89. Planificarea economiei

Centralizarea economică în statele comunizate

Clasa muncitoare, avangarda cincinalului

“Haos” în economie

“Lumină pentru fiecare cătun!”

88. Desfiintarea PSD-I / Procese politice in 1948

Editorial: Legea întâmplării oarbe
Neutralizarea social-democratilor
Procesul ofiterilor anticomunisti
Procesul „Marii Finante“
Nicolae Margineanu, „spion al imperialistilor“

87. Armata populara / Justitia populara

Editorial: In numele poporului
Comunizarea Armatei Romane
Generali fara stagiu militar
„Reforma” justitiei in conceptie comunista
Republica populara nu cunoaste mila!

86. Nationalizarea - 11 iunie 1948

Editorial: A sărăcit primul-ministru!

Cu paşi mărunţi şi tăcuţi spre naţionalizare

Lege şi fărădelege

Clasa muncitoare mulţumeşte Partidului!
Poporul muncitor, călăul burgheziei

85. Reforma invatamantului din 1948

Învăţământul de masă şi de clasă

Manualele vremurilor noi

Profesorii, prinşi în vârtejul vremurilor
Lupta împotriva analfabetismului

84. Biserica Ortodoxa si Partidul Comunist la sfarsitul anilor '40

„Reţeta“ pentru anihilarea Bisericii

Noua ordine religioasă

„Patriarhul roşu“ sau salvatorul Bisericii

Scoaterea religiei şi a icoanelor din şcoli

83. Comisia de verificare a membrilor de partid / Epurarea lui Lucretiu Patrascanu

Comisia de Verificare “curăţă” partidul

Organizaţia de partid, sub lupa verificării

Tovarăşul „Andrei“ – neînţelegeri cu tovarăşii

Lucreţiu Pătrăşcanu – victimă a „epurărilor“

82. Infiintarea Securitatii

Editorial: „Naşul“ Pantiuşa

Teroarea, un rău indispensabil în comunism

Începuturile temutei instituţii a Securităţii

Primii capi ai Securităţii

Trupele de securitate

81. Teroarea stalinista de dupa al doilea razboi mondial

Editorial: „Bomba“ in halat alb

Reancepe teroarea roşie!
Afacerea Leningrad

80. Institutiile Republicii populare

Editorial: „Traii sub patru regi...“

Republica populara

Marea Adunare Nationala

79. Partidele comuniste in Europa si Asia dupa al doilea razboi mondial

Lumea dupa Yalta

"Fratia" in lagarul socialist

Asia comunista
Europa dincolo de "cortina de fier"

78. Congresul de unificare al PCR cu PSD, februarie 1948 - aparitia PMR

Editorial: Enigma partidului unic

Lichidarea social-democratiei

Scindati in doua tabere

Congresul PMR, alianta „frateasca“

Oportunistii

77. Tudor Arghezi, sub "prigoana" comunistilor

Editorial: Inginerii sufletului

„Imblanzirea“ scriitorilor

Arghezi, sub surghiun literar

Poezii pentru copii, nascute in vremuri grele

Reabilitarea lui Tudor Arghezi

76. Abdicarea regelui Mihai I, 30 decembrie 1947

Editorial: Parerea lui Stalin...

Abdicarea Regelui Mihai I

Iubirea unui rege

Un Revelion ramas in istorie

"Regele a plecat, traiasca republica!"

75. Relatiile economice romano-sovietice in anii 1946-1947

Editorial: Ucenicul lui Stalin

Dej supune sovieticilor economia Romaniei

„Prietenia romano-sovietica“ da roade

Definitiv in "barca" sovietica
Relatii politice romano-sovietice

74. Desfiintarea PNT, 1947

Editorial: „Procesul Maniu“

Disparitia elitei "de tip vechi"

Doctrina taranista, o alternativa postbelica?

„Procesul Maniu“
Fruntasii taranisti – „dusmani ai poporului“

73. Comunistii preiau Ministerul de Externe, 1947

Editorial: Pe fata si pe dos

Diplomatii de cariera, "remaniati" de comunisti

Debarcarea lui Tatarescu

Tovarasa Ana, la Externe

Ana Pauker, vedeta pe coperta revistei „Time“

72. Crearea Cominformului / Scolile de partid ale PCR

Editorial: Chipul patriei

Stalin si Jdanov, "moasele" Cominformului

Arhivele Kremlinului si istoria partidului

Romania si modelul cultural sovietic
Universitatea PCR

71. Asasinarea lui Stefan Foris

Editorial: Testamentul lui Foris

Enigmele mortii lui Foris

Lovit cu ranga in cap, ingropat sub dusumea

Victime colaterale

Dificultatile studiului arhivistic

70. Reforma monetara din 1947

Editorial: Taranul si osia carutei

Tatarescu preia initiativa reformei

Gaston Marin, martorul din "interior"

Reforma monetara – „groparul burgheziei“

„Speculantii la scos sare!“

69. Desfiintarea PNT

Editorial: Arta supunerii fara lupta

Desfiintarea partidelor traditionale din Europa de...

Partidul Comunist si opozitia

Inscenarea de la Tamadau

National-taranistii, trimisi in ilegalitate

68. Foametea din Moldova, 1946-1947

Editorial: Obiceiurile Kremlinului

Grevele din 1947

Foametea din Moldova

Drama copiilor din regiunile bantuite de foamete

Liderii comunisti, parinti adoptivi prin excelenta...

67. Lucretiu Patrascanu, dizgratia tovarasilor din PCR

Editorial: Nationalismul lui Patrascanu

Comunist si roman

Problema nationala

Cuvantarile din vara lui 1945
1946 – vara fierbinte a lui Lucretiu Patrascanu

66. Alegerile din 1946 - partea a 2-a

Editorial: Ceausescu, deputat

Scrutinul din toamna lui 1946

Martea neagra

Noiembrie 1946 – Electoratul din Ardeal, chemat in...

65. PCR in campania electorala din 1946

Editorial: “Votul si increderea noastra”

Prima campanie electorala a PCR

Ziaristii Scinteii, biografi oficiali ai comunisti...

"Adevaruri" trucate
Oamenii de cultura, agenti electorali

64. Alegerile din 1946 - partea 1

Editorial: Fara sufragete...

La alegerile din 1946 se introduce vot universal

1946 – ultimul an al societatii traditionale

Cu ranga si pistolul in campania electorala
Politica si gloante

63. Conferinta de Pace de la Paris, 1947

Editorial: Pielea pe bat

Conferinta de Pace de la Paris

Romanii la Conferinta Pacii

Gheorghe Tatarescu si guvernul Groza

62. Planul Marshall / Tito

Editorial: Trandafirii lui Tito

Planul Marshall

Apusul democratiilor din estul Europei

Tito, in dizgratie!

61. Procesul lui Ion Antonescu

Editorial: Maria, dezmierdata Rica

„Lotul Antonescu“, pe drumul dintre doua inchisori...

Maresalul "criminal" anchetat de sovietici

"Moarte Antonestilor!"

Executia Maresalului

60. Comunistii si Miscarea legionara

Editorial: Ca Fat-Frumos din poveste...

Legionarii, baza de recrutare a bolsevicilor

Comunisti vs legionari

Se naste rezistenta din munti

Dupa razboi, legionarii schimba tactica

59. Comunizarea Europei de Est

Editorial: Bancuri sovietice

Distrugerea sistemului democratic est-european

Limba de catifea si cizma sovietica
Interviu cu istoricul Dinu Giurescu

58. Trupele sovietice in Romania / Crearea Armatei populare

Editorial: Cainele Stalin

Bun venit Armatei Rosii!

Jefuitori si jefuiti

Armata, prima institutie sovietizata

Generalii, invinsi de inchisorile comuniste

57. Diplomatia romaneasca dupa al doilea razboi mondial / Exilul diplomatilor interbelici

Editorial: Moscova sau Londra?

Dupa razboi, Romania "ingropata" economic

Reintrarea Romaniei in diplomatie

Romania in viziunea diplomatilor straini

Fondurile exilului, prilej de galceava

56. Cultura dupa al doilea razboi mondial

Editorial: “La forza del destino…”

“La vremuri noi, tot noi”

Condeiele "fasciste", la ora judecatii

Artisti si ziaristi in febra epurarilor
Clarificari si zazanii "artistice"

55. Retrocedarea Transilvaniei de Nord-Vest, 1945 - partea a 2-a

Editorial: Flautistul si orchestra

Problema Transilvaniei

Hrusciov, Tito si Aliatii anglo-americani

Clujul dupa razboi

54. Conferinta nationala a PCR, octombrie 1945

Editorial: Culisele “alegerii”

Primul Comitet Central al PCR, o improvizatie

Prima Conferinta Nationala a PCR

Foris – o problema nerezolvata

Patrascanu: Singur impotriva celorlalti “tovarasi”...

53. Stalin

Editorial: "Mancatorul de oameni"

Ceferistul ajuns la portile Kremlinului

“Tatucul” Stalin hotara din birou soarta lumii

Stalin a binecuvantat Guvernul Groza

Despre Stalin, cel in carne si oase

52. Procesele criminalilor de razboi din 1945 / Procesul "ziaristilor fascisti" 1945 / Tribunalele poporului contra crimelor de razboi 1945-1946

Editorial: Timpul denunturilor

Conducatorii Germaniei naziste, la Nürnberg

Procesul generalilor

"Ziaristii fascisti", in boxa acuzatilor
Procesul horthystilor

51. Greva regala 1945 / Manifestatia pro-regala din noiembrie 1945

Editorial: Coroana si pumnul

Regele parasit

Sah mat regal la Petru Groza

Opozitia pierde teren

Lupte de strada si actori politici - "Banda lui Ma...

50. Retrocedarea Transilvaniei de Nord-Vest, 1945 - partea 1

Editorial: Miza Transilvaniei

Sub administratia sovietica

Transilvania, in planurile URSS

PCdR si Transilvania - Tactica de cucerire a puter...

Guvernul Petru Groza sarbatoreste

49. Reforma agrara din 1945

Editorial: "Noi vrem pamant!"

Joaca de-a democratia

Propaganda de tip sovietic printre tarani

O lege inselatoare

Haosul exproprierii

48. Petru Groza

Editorial: "Prietenul Groza"
Petru Groza – finantator al PCdR
Petru Groza – "printul Devei"
"Groza – oportunist sau consecvent?"

47. Premise ale Razboiului Rece / Romani in Gulagul sovietic

Editorial: "Porcii patati"
Premise ale razboiului rece
Pace vs razboi
Dora Dumitru, sterilizata in deportarea din URSS

46. Economia Romaniei dupa al doilea razboi mondial / Sovromurile / "Combaterea speculei" dupa razboi

Editorial: Frate cu dracul

Reformismul demagogic
Europa isi vindeca ranile razboiului
Jaful organizat de sovromuri
Specula face ravagii in Romania postbelica

45. Caderea guvernului Nicolae Radescu - 6 martie 1945

Editorial: Cine vrea politica
Agonia opozitiei democratice
In absenta legii
Ultimul discurs public anticomunist
"Asaltul prefecturilor"

44. Ofensiva comunistilor la sfarsitul anului 1944

Editorial: "Strategia salamului"

Monopolul sindicatelor

Ofensiva comunistilor

"Campioni si eroi" ai democratiei
Batalia pentru tarani

43. Lucretiu Patrascanu, ministu al Justitiei

Editorial: Norocosul Patrascanu

Patrascanu – primul comunist ajuns ministru

Vremuri de sperante si dezamagiri

Patrascanu si Justitia

Sicane si certuri, misiunea comunistilor

42. Intoarcerea comunistilor romani de la Moscova dupa razboi

Editorial: Sovieticul Vasile Luca

Ana Pauker, din nou acasa, la Bucuresti

Intoarcerea fiilor rataciti

Fiica "tovarasei Ana"

41. Conventia de Armistitiu (septembrie 1944)

Conventia de armistitiu

Memoria arhivelor istorice

40. Activitatea PCR in primele zile dupa 23 august 1944

Editorial: Incalceala istoriei

“Romania Libera”, primul ziar legal al PCdR a fost...

Schimbare in ierarhia tovarasilor

Armata rosie ocupa Bucurestiul

Comunistii in legalitate: marturiile lui Corneliu ...

39. Comunistii europeni in timpul razboiului

Editorial: Iluzia comunismului democrat

Comunistii, in razboi

Europa Occidentala, sub "cizma nazista"

Partizanii balcanici

Viata de partid fara suportul Moscovei

38. Debarcarea lui Stefan Foris din fruntea PCR

Editorial: Bodnaras – cetatean sovietic

Debarcarea lui Foris

Stefan Foris, un secretar fara partid

Rafuiala in stil gangsteresc
Ascensiuni fulminante in ierarhia de partid

37. Comunistii in Lagarul de la Targu Jiu / Evadarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej de la Targu Jiu

Editorial: Mana dreapta a lui Dej

'Flacara revolutionara' din lagarul de la Targu Ji...

La vreme de razboi, PCdR sub control

Gheorghiu-Dej devine lider al comunistilor

Evadarea lui Dej

36. Comunistii din inchisori in timpul razboiului

Editorial: Rasplata complicitatii

Realitatile inchisorii din Caransebes
Regulile PCdR, mai dure ca ale inchisorii

Detinuti si temniceri

Viitorii "conducatori, incarcerati"

35. Comunistii romani din URSS in timpul razboiului / Diviziile "Tudor Vladimirescu" si "Horia, Closca si Crisan"

Editorial: Gogu – patronul artelor

Viata partidului comunist in vreme de razboi

Recrutare de prizonieri

Aici, Radio Moscova!
Figuri moscovite ale comunistilor romani

34. Activitatea ilegala in timpul razboiului / Executarea lui Petre Gheorghe

Editorial: "Boierul rosu"

Ilegalistii, in arest

Caderi la varf in PCdR

Petre Gheorghe, Executat pentru sabotaj

Ascunzatorile partidului deconspirate

33. Stefan Foris, in dizgratia tovarasilor

Editorial: Omul lui Foris

"Tradatorul" Foris

Ruperea legaturii traditionale cu Moscova
Partidul dintre zidurile inchisorilor

"Pacatele" si "Banda lui Foris"

32. Secretariatul PCdR in timpul razboiului / Stefan Foris

Editorial: Cu para la imparatul

Patrascanu, activist contra fascismului

Stefan Foris, ultimul conducator ilegalist

Calatori clandestini la Moscova

Stefan Foris – noul secretar general al PCdR

31. Pactul Ribbentrop-Molotov / Destramarea Romaniei Mari / PCdR in timpul razboiului

Editorial: "Frumos ne-am ocarat..."

Hitler si Stalin isi impart Europa

Moartea Cominternului

Consecintele disparitiei Romaniei Mari

Militantii PCdR, intre Moscova si Sofia

30. Societatea romaneasca in anii '30 / Carol al II-lea - cultul personalitatii

Editorial: Regele si revolutia
"Lupta de clasa" – o teorie nepotrivita
Dubla criza a "Romaniei profunde"Galceava politicienilor'
Carol al II-lea – precursorul lui Ceausescu

29. Inchisoarea Doftana / Organizatia de partid din inchisori

Editorial: Dej – conducatorul numit

Noua "Bastilie"

Doftana, temnita – 'universitate'

Partidul merge inainte chiar si in puscarie

Inchisorile, penetrate de cominternisti

28. Ilegalitate si conspirativitate

Viata ca o inchisoare

Reguli ale conspiratiei

Ilegalistii, despre ei

Dragostea si revolutia

27. Marea Teroare stalinista / Vitali Holostenko / Alexandru Stefanski-Gorn / Boris Stefanov / Bela Breiner

Editorial: Precum supusul Iov...

Marea epurare din PCdR

Vitali Holostenko, al treilea secretar general al ...

"Gorn" – seful comunistilor din Romania
Boris Stefanov, aliatul lui Stalin

26. Comunistii ilegalisti - tradari si intrigi

Editorial: Marca Pauker

Copiii rasfatati ai partidului

De doua ori ilegalista

Certuri, tradari, rivalitati

Afacerea Agabekov

25. Procesul Anei Pauker de la Craiova, 1936 / Procesul comunistilor bulgari din Cadrilater, 1937, Procesul intelectualilor comunisti de la Chisinau, 1936

Editorial: Debutantul Ceausescu

Procesul de la Craiova
Militantii comunisti se dau in spectacol

Procesul comunistilor bulgari din Cadrilater

Intelectualii comunisti, adusi in fata instantei, ...

24. Fronturile Populare / Elisabeta Luca

Fronturile Populare

Comunistii din Vest, in coalitii guvernamentale
Elisabet Luca – o femeie pe frontul din Spania

Ancheta sotiei "tradatorului" Vasile Luca

23. Fascism / Nazism / Miscarea legionara

"Camasile negre"
Nazistii lui Hitler supun si cuceresc Reichul germ...

Legionarii, ucenicii Arhanghelului Mihail

Nationalistii extremisti romani, in pas cu Europa

22. Gheorghe Gheorghiu-Dej - anii tineretii

Editorial: De ce a intrat Dej in partid

Copil fara copilarie

Razvratitul electrician, organizator de sindicat

Scrisoare din inchisoare de la detinutul Gheorghiu...
Detinutii luau lectii de gramatica in inchisoare

21. Evadarea lui Doncea, Vasilichi si Petrescu, 1934

Editorial: Decaderea

Evadare de epoca
Dedesubturile evadarii comunistilor
Aventuri din emigratie

Doncea, exclus din partid

20. Procesele grevelor de la Grivita (1933-1934)

Editorial: Roller, sacrificat pe altarul Grivitei

„Procesul ceferistilor“

Ultimul cuvant al acuzatiilor: Dej s-a dezis de co...

1934 – Capii Grivitei, rejudecati la Craiova

Solidari fata de cauza si nevoile muncitorilor

19. Greva de la CFR Grivita Bucuresti, februarie 1933

Editorial: Legendele Grivitei

„Grivita rosie“

Comunistii, declarati singurii vinovati

In spatele gratiilor

Amintiri despre grevele din februarie 1933

18. Marea Criza Economica (1929-1933) / Grevele din 1933

Editorial: Era multimilor

1929-1933: Marea Criza distruge economia mondiala

Criza economica mondiala naste extremele politice

Muncitorii se revolta la Grivita si in Prahova

Starea de asediu pe timp de pace

17. Economia Romaniei in anii '30 / Comunistii evrei in Romania

Editorial: Despre romani

„Romania Mare“ – structuri si dificultati sociale

Despre dilemele industrializarii interbelice

„Imperialismul“ Romaniei interbelice
Comunistii evrei si rolul lor in istoria PCR

16. Fiica Anei Pauker / Marea Teroare stalinista si comunistii romani

Fiica Anei Pauker se destainuie

Tatiana Bratescu, nascuta Pauker, nu isi judeca ma...

Calatori spre moarte

Teroarea din URSS face ravagii intre ilegalistii r...

15. Panait Istrati / Blocul Muncitoresc-Taranesc

Editorial: Stahanovistii

Panait Istrati: „Problema sovietica este o drama i...

Spovedania unui invins

Blocul Muncitoresc-Taranesc

PCdR, pentru cinci zile partid parlamentar

14. Biografia lui Vasile Luca de la Comintern

Editorial: Biografie de ilegalist - Vasile Luca

Autobiografia lui Vasile Luca, la Comintern

Sarcinile de partid ale lui Luca, in ilegalitate

Ilegalisti si agenti in randurile Partidului Comun...

1938 – Vasile Luca, in fata tribunalului

13. Greva de la Lupeni, 1929

Lupeni 1929 – conflict de munca sau sabotaj?

Masacrul provoaca dezbateri politice

12. Zece ani de la "Revolutia din octombrie"

Editorial: Nasterea „culturii proletare“

Zece ani de la preluarea puterii de catre bolsevic...

Politica externa a Uniunii Sovietice

Comunistii romani devin “Amicii URSS”

Sahia la sarbatoarea lui “Octombrie Rosu”

11. Fractionismul de partid

Editorial: Legenda comunismului national

Fractionismul de partid

Leon Trotki, o viata iesita din tipare

Lupta pentru putere in Partidul Comunist

Duelul fractionistilor

10. Statul sovietic / Lupta pentru putere dintre Marcel Pauker si Elek Köblös

Editorial: Bucataresele si Statul

Statul sovietic – modelul comunist de guvernare

„Republica muncitorilor si taranilor“

Pauker, despre Köblös, in Arhivele Cominternului

Pauker – Koblos, in lupta pentru putere

9. Moartea lui Lenin / Elek Köblös

Editorial: Mausoleul lui Lenin

Noul „tar rosu“ al Rusiei Sovietice

Mumia lui I.V. Lenin, simbol al comunismului

Schimbare de garda in Partidul Comunist

Elek Köblös, al doilea secretar al Partidului Comu...

8. Ana Pauker / Marcel Pauker / Lucretiu Patrascanu

Editorial: Revolutionarii de profesie schimba lume...

Revolutia mondiala

Ana Pauker, revolutionara la 17 ani

Marcel Pauker

Lucretiu Patrascanu in anii ’20

7. Felix Dzerjinski / CEKA

Editorial: Felix de Fier

Septembrie 1924 - Bolsevicii incearca sa recuperez...

Planul Cominternului

CEKA – „paznicul neadormit al revolutiei“
Cavalerul revolutiei

6. Razboiul civil din Rusia / Economia Romaniei in 1918

Editorial: Dezastrele razboiului civil

Romania in fata bolsevizarii Rusiei

Urmarile loviturii de stat bolsevice

Rascrucea lui 1918

Ecouri in Romania ale loviturii de stat bolsevice

5. Rasputin / Soarta tezaurului din Rusia

Editorial: Soarta altui tezaur

Cel din urma tar

Rasputin – staretul de la Curtea ultimului tar

Tezaurul Romaniei, in mana bolsevicilor
Marturii orale din istoria tezaurului Romaniei

4. Tentative de revolutii bolsevice in Europa de Est / Cristian Rakovski

Editorial: „Rusia Rosie“

Ungaria, republica celor 133 de zile

Cristian Rakovski – Soarta de revolutionar

Strigat revolutionar impotriva Romaniei

3. Atentatul de la Senatul Romaniei, 8 decembrie 1920 / Lenin

Editorial: Calul troian

Atentatul de la Senatul Romaniei

Ultimele zile ale tarismului

Lenin – primul lider al bolsevicilor

Dragostea si revolutia

2. Procesul anticomunist din Dealul Spirii / Asasinarea Titei Cristescu

Editorial: Amintiri despre Marx
1922 – Proces anticomunist in Dealul Spirii
Experimentul comunist, de la teorie la practica

Tatal regizorului Liviu Ciulei, acuzat de crima
Dosarul Cristescu: Asasinat politic sau crima pasi...

1. Aparitia comunismului in Romania

Editorial: „Munca la istoria partidului“
Stafia marxismului tulbura secolul al XIX-lea
“S-a terminat definitiv cu comunismul in Romania!“...

Moscova decide fondarea comunismului romanesc
Kominternul acuza Romania Mare de imperialism

Preoţi în temniţe

2008-04-02T08:44:00.000+03:00

ILARION TIU

După 1989, preoţii greco-catolici care au supravieţuit închisorilor au povestit pe larg chinurile îndurate după ce biserica lor a fost desfinţată de regimul comunist. Nevrând să treacă la ortodoxie au ţinut slujbele pe ascuns, însă autorităţile nu i-au tolerat şi i-au condamnat la ani grei de detenţie.

Mărturisirea ce urmează fost făcută de preotul greco-catolic Teodor Daraban, care era paroh în localitatea Petrani (jud. Bihor) în momentul desfiinţării bisericii:
SLUJBE CLANDESTINE. “La data de 26 octombrie 1948 am fost scos din biserica localităţii Petrani de către primarul şi notarul comunei Pocola, de care aparţinea satul Petrani şi mi-a fost interzis a mai servi Sfânta Liturghie în biserică. Astfel am luat Sfânta Taină şi am dus-o la casa parohială. Menţionez că nici un credincios al acestei parohii n-a semnat actul de trecere la Biserica Ortodoxă. La aflarea motivului pentru care mi s-a interzis de a mai intra în sfântul locaş, credincioşii au închis biserica şi n-au lăsat să intre nici un preot ortodox.
Deşi preotul ortodox Sălişteanu din Pocola a fost ajutat de Miliţie să intre în biserică, credincioşii s-au opus cu fermitate, până când a avut loc următorul eveniment tragic: un pădurar, fiu al acestui sat, bun credincios, a fost ucis mişeleşte de către organele de Securitate şi îngropat sub zăpadă, la rădăcinile unui brad; descoperit de familie abia după două săptămâni. Credincioşii au fost timoraţi, nu s-au mai dus la biserică, dar nici nu au mai opus rezistenţă în faţa preotului. Ameninţările au continuat, şi credincioşii erau derutaţi. Cei mai curajoşi asistau la Liturghiile pe care le săvârşeam, fie la casa parohială, fie pe la credincioşi, pe ascuns...”
ARESTAREA. În anul 1956, preoţii ortodocşi care erau în parohiile greco-catolice trebuiau să completeze nişte formulare, arătând situaţia în aceste parohii, în urma memoriului episcopilor noştri Iuliu Hossu, Alexandru Rusu şi dr Ioan Bălan. Acest memoriu, prin care se cerea libertate pentru Biserica Greco-Catolică, a ajuns şi la noi. Eu l-am primit de la părintele canonic Ludovic Vida de la Baia Mare şi l-am citit în ziua de 15 august 1956, ziua Adormirii Maicii Domnului, în faţa unui grup de credincioşi din parohia Pişcolţ, care s-au angajat să strângă iscălituri de la credincioşi, pe care să le trimitem la Guvern şi la Ministerul Cultelor. Şase credincioşi, care s-au angajat cu strângerea iscăliturilor, au obţinut semnături de la 1.052 familii...
În ziua de 5 august 1958 am fost arestat de la serviciu. Am fost dus la Securitatea Oradea, unde am fost anchetat zi şi noapte de către locotenentul major Ciurcovici Radomir şi lt maj. Tincău Anghel, care m-au ţinut aici până la 25 iunie 1959. Am fost ţinut în tot acest timp într-o celulă care avea salteaua putredă şi pereţii uzi. Şapte luni, zi şi noapte, m-au ţinut cu becul aprins în celulă. Am fost băgat în timp de iarnă sub duş cu apă rece, m-am îmbolnăvit, dar nu mi s-a dat îngrijire. Am fost judecat într-un lot de 13 persoane, toţi greco-catolici, preoţi şi credincioşi, primind 25 de ani de muncă silnică.
DETENŢIA. După ce am fost judecaţi, am fost duşi la Penitenciarul din Oradea, unde am rămas până în ziua de 4 decembrie 1959. Aici am răbdat cel mai mare frig din viaţa mea. În ziua de 4 decembrie 1959 m-au scos din celulă şi mi-au nituit lanţuri la picioare. Noaptea, la ora 2, am fost îmbarcaţi într-un camion descoperit şi duşi la gară. Menţionez că am fost în lanţuri opt inşi, printre care oameni de 70 de ani, dar preot eram numai eu. Am fost îmbarcaţi în tren şi duşi la Gherla. La Gherla am sosit în seara de 5 decembrie, am fost introduşi într-o cameră fără geamuri, cu paturi de fier fără saltele. Pe un astfel de pat am dormit îmbrăcat. Alţii au dormit pe ciment. După 15 zile ni s-a dat daltă şi ciocan şi ne-am scos unii la alţii lanţurile de la picioare, apoi ne-au mutat într-o sală, unde eram 120 de deţinuţi. Aici erau paturi suprapuse, cu saltele. Dormeam doi-trei într-un pat, unii peste alţii. În ziua de 25 decembrie 1959, ziua Naşterii Domnului, Crăciunul, locotenentul major Istrate ne-a repartizat pe celulare. Am ajuns în celula 62, la etaj. Ne aştepta mâncare în hârdaie: gogonele şi morcovi acri, fierţi. În această celulă se afla şi generalul Vasile Pascu, fost ofiţer de stat major al lui Antonescu, care avea 71 de ani. În Săptămâna Luminată din anul 1960 am fost scoşi din celule în holul mare de jos al închisorii şi pregătiţi pentru Delta Dunării, Periprava. După o săptămână am fost îmbarcaţi într-un tren special cu vagoane de marfă, pentru direcţia Galaţi. La Galaţi am sosit noaptea şi am fost îmbarcaţi pe bac şi duşi până la Periprava, vizavi de Vâlcov. Am fost introduşi în barăci. Erau şase barăci din stuf, tencuite, cu pământ pe jos. Aici am fost duşi la munci agricole, la prăşit porumb. Recitam Rozarul mergând la punctul de lucru.
Am rămas acolo până în 1963, când am fost duşi la alte colonii de muncă, la Luciu Georgeni, regiunea Bucureşti, apoi în Balta Brăilei, la Grădina, apoi la Strâmba şi la Salcia, de unde am fost eliberat în 1964, după şase ani de detenţie. În ajunul Schimbării la Faţă, în 5 august 1958, am fost arestat, şi în ziua de 6 august 1964 dimineaţa am sosit acasă.

VINOVAT CA L-A BLESTEMAT PE GHEORGHIU-DEJ
“În anul 1948, când a început prigoana împotriva greco-catolicilor, într-o noapte, ne-am trezit cu cei de la Miliţia Alba-Iulia, care l-au arestat pe soţul meu. În acelaşi timp l-au luat şi pe fiul meu, Ioan, în vârstă de zece ani. Acolo au căutat să-l facă să adere la ortodoxism şi să îndemne şi pe alţi preoţi să-şi lepede credinţa greco-catolică. Soţul meu a refuzat. După ce a fost supus la fel de fel de presiuni psihice, făcându-i-se tot soiul de promisiuni, i-au dat drumul acasă, pentru a se mai gândi... După o vreme am fost nevoiţi să părăsim Galda de Sus şi ne-am dus la Mesentea, unde am locuit într-o moară părăsită. A venit la Mesentea şi soţul meu, dar, cum a ajuns, a venit Securitatea şi l-a arestat, acuzându-l că, atunci când era preot în Coşlar, s-a rugat să cadă guvernul şi l-a blestemat pe Gheorghe Gheorghiu-Dej. (Georgina Aldea, despre preotul greco-catolic Izidor Aldea)

“Răstignirea” greco-catolicilor

2008-04-02T08:43:00.000+03:00

ILARION TIU

În octombrie 1948, guvernul comunist, în colaborare cu Biserica Ortodoxă Română (BOR), a desfiinţat Biserica Greco-Catolică. Dispoziţia venise de la Moscova în iunie, făcând parte dintr-un plan general de rupere a legăturilor cu Vaticanul a ţărilor din sfera de influenţă sovietică. Ierarhii BOR au dorit să profite de ocazie, realizând un plan mai vechi privind dezlegarea “Unirii cu Roma” din anul 1698.

Ţările “lagărului socialist” au putut să-şi aleagă singure modalităţile prin care le “închideau gura” greco-catolicilor. “Patentul” sovietic recomanda desfiinţarea cultului, aşa cum procedase URSS-ul în Ucraina Occidentală în anii 1945-1946. Doar Cehoslovacia şi România au adoptat această măsură, Ungaria, Bulgaria şi Iugoslavia permiţându-le greco-catolicilor să funcţioneze în continuare.
“REVENIREA” LA BOR. Greco-catolicismul apăruse în Transilvania în anii 1698-1701, printr-o reformă religioasă a habsburgilor, care le-au promis etnicilor români mai multe drepturi în Imperiu dacă adoptă această religie. În perioada interbelică, greco-catolicii reprezentau 7,90% din populaţie, cu răspândire în Transilvania, Banat şi Bucureşti. După Unirea din 1918, unii ierarhi ordodocşi, în special mitropolitul Banatului, Nicolae Bălan, au militat pentru ruperea “Unirii cu Roma” în vederea “reîntregirii” bisericii. “Regimul burghez” nu i-a încurajat acţiunile, însă “visul” său a fost facilitat, culmea, de comunişti, organizaţie politică ce milita pentru desfiinţarea cultelor religioase. În lunile mai-iunie 1948, Nicolae Bălan, mitropolit al Transilvaniei din 1939, a ţinut mai multe predici în catedrala metropolitană de la Sibiu în care îi “chema” pe greco-catolici în “sânul” bisericii ortodoxe. Iniţiativele sale erau sprijinite şi de patriarhul Iustinian Marina, astfel că episcopii greco-catolici au intrat în alertă, sfătuindu-şi enoriaşii să se pregătească pentru “vremuri negre”.
Procesul “revenirii” greco-catolicilor la ortodoxism nu a fost “opera” exclusivă a BOR, fiind sprijinit de toate “forţele” administrative ale statului: Siguranţa, Jandarmeria, prefecturile, direcţiile judeţene de poliţie, primăriile rurale, învăţătorii din şcoli etc. În toamna anului 1948 a pornit o “anchetă” printre greco-catolici privind atitudinea lor faţă de o eventuală “revenire”. Siguranţa a emis zvonul că la Cluj se va organiza o mare adunare prezidată de episopul greco-catolic Iuliu Hossu, unde va susţine unificarea cu ortodocşii. Când “varianta” discursului lui Hossu n-a mai fost crezută, s-a spus că adunarea urma a fi condusă de monseniorul Iuga, canonic de la Cluj, apoi de clerici locali mai cunoscuţi. La sfâşitul lunii septembrie, Ministerul Cultelor a distribuit în parohiile greco-catolice nişte formulare prin care preoţii urmau să-şi aleagă reprezentanţii la “congresul de revenire”. Ulterior, liderii bisericii greco-catolice au fost constrânşi să semneze diverse “adeziuni” la ortodoxie, documente care erau prezentate apoi “în teritoriu” credincioşilor pentru acceptarea “revenirii”. Episcopul Iuliu Hosu a fost arestat la domiciliu, iar oricine încerca să-l viziteze era încarcerat. Într-un astfel de haos, circa 25% dintre preoţii greco-catolici au semnat pentru “revenirea” la ortodoxie.
La 1 octombrie 1948, într-o sală de gimnastică din Cluj, a fost organizată ceremonia aderării a 38 delegaţi greco-catolici la ortodoxie. Tot atâţia delegaţi semnaseră şi “Unirea cu Roma” în secolul al XVII-lea, procesiunea dorindu-se o revanşă în faţa Vaticanului. În următoarele zile, reprezentanţii greco-catolicilor care acceptaseră “revenirea” au fost aduşi la Bucureşti, unde s-au ţinut mai multe slujbe ceremoniale în cinstea evenimentului. Procesiunea finală a avut loc la 21 octombrie 1948 la Alba-Iulia, în acelaşi loc unde se puseseră în urmă cu fix 250 de ani bazele greco-catolicismului în Transilvania.
REZISTENŢA. Nici după ceremoniile de “revenire”, episcopii greco-catolici nu au recunoscut desfiinţarea bisericii lor, fiind arestaţi la sfârşitul lunii octombrie. Ioan Suciu, Iuliu Hossu, Valeriu-Traian Frenţiu, Alexandru Rusu, Ion Bălan şi Vasile Aftenie au fost transportaţi într-o reşedinţă a Patriarhiei la Dragoslavele, unde au purtat negocieri cu capii BOR privind acceptarea “revenirii”. Deşi li s-au promis funcţii importante în ierarhia ortodoxă au refuzat, fiind transportaţi ulterior la Mănăstirea Căldăruşani, apoi la Penitenciarul Sighet. Episcopii Suciu, Frenţiu, Bălan şi Aftenie au murit în detenţie.
După arestarea conducătorilor bisericii greco-catolice, Nunţiatura Apostolică de la Bucureşti a numit episcopi noi pentru perioada de ilegalitate: Alexandru Todea, Tit Liviu Chinezu (decedat în detenţie la 15 ianuarie 1955), Iuliu Hirţea, Ioan Chertes, Ioan Ploscaru şi Ioan Dragomir. Şi aceştia au fost arestaţi în anii următori, însă au reuşit să lase o “reţea” de preoţi fideli, care să asigure continuitatea bisericii. Printr-o circulară confidenţială, nesemnată, emisă la 6 iunie 1949, conducerea clandestină recomanda preoţilor să nu treacă la ortodoxie şi să aştepte “liniştirea apelor”. Parohii care decideau să rupă “trecerea la ortodoxie” erau iertaţi de la excomunicare, cu condiţia să înceteze orice fel de relaţie cu BOR şi să-şi informeze credincioşii despre reactivarea cultului greco-catolic.
În anii 1955-1956 sunt eliberate primele “loturi” de preoţi greco-catolici, iar aceştia decid să refacă structura bisericii, reluând slujbele în cultul greco-catolic, deşi riscau să fie rearestaţi. Reorganizarea este facilitată şi de eliberarea deţinuţilor politic din 1964. Epicopii care au supravieţuit detenţiei au reluat legăturile cu Vaticanul, şi chiar cu autorităţile comuniste, cărora le-au cerut prin mai multe memorii relegalizarea bisericii greco-catolice.

BISERICA SI "LUPTA DE CLASA"
În primii ani după “revenirea la ortodoxie”, momentul aniversar se sărbătorea cu mare fast, participând foşti preoţi greco-catolici, ierarahi ai BOR, precum şi demnitari ai statului. Pentru a se “alinia” la ideologia marxistă a regimului, unii clerici foşti greco-catolici sugerau că “uniţii” reprezentau “clasa exploatatoare” a Transilvaniei, care timp de secole i-au asuprit pe “defavorizaţii” ortodocşi. Un astfel de discurs a fost rostit în 1951 de preotul Sabin Truţea la Alba-Iulia: “Dezmembrarea care s-a produs în sânul bisericii ortodoxe din Ardeal în anul 1700 şi care a luat sfârşit în anul 1948 a fost un act politic al stăpânirii feudale de atunci, o lovitură pe care a dat-o maselor exploatate din Ardeal curtea vieneză în alianţă cu Vaticanul. Unite de interese de clasă, cele două curţi, cea imperială şi cea papală, au găsit că una dintre măsuri pentru a adânci crunta exploatare a iobagilor este dezrădăcinarea religioasă... După 1918, clasele exploatatoarea din România nu aveau nici un interes să lichideze această dezbinare religioasă. Din contră, Vaticanul s-a înţeles tot aşa de bine şi cu noii exploatori ca şi cu cei vechi, şi astfel s-a ajuns la consolidarea intereselor sale prin cunoscutul Concordat. După eliberarea ţării noastre de eroica armată sovietică a devenit posibilă răsturnarea orânduirii capitaliste de masele muncitoare din ţara noastră, iar regimul exploatatatorilor, aliaţi cu Vaticanul, a fost definitiv înlăturat”.

Prigonirea prelaţilor

2008-04-01T08:42:00.000+03:00

ILARION TIU

După arestarea legionarilor şi legea naţionalizării, guvernanţii comunişti au întocmit un “plan de măsuri” pentru suprimarea bisericii catolice din România ca forţă de opoziţie. Prin decretul nr. 177 din august 1948, cultele religioase trebuiau să-şi întocmească statute de funcţionare pentru a putea fi înregistrate legal. Statutul catolicilor a fost “respins”...

În perioada interbelică, catolicii din România reprezentau 6,90% din totalul populaţiei. În general nu erau etnici români, aparţinând comunităţilor de maghiari din Transilvania şi celor de şvabi din Banat. Existau şi câteva grupuri de români aparţinând acestei religii, situaţi în judeţele din nordul Moldovei şi în Bucureşti. România deţinea relaţii oficiale cu Vaticanul din 1929, când fusese semnat Concordatul cu Sfântul Scaun. Serviciul diplomatic al Vaticanului purta titulatura de Nunţiatură Apostolică, cu sediul la Bucureşti. Din 19 februarie 1947, la conducerea Nunţiaturii se afla episcopul Gerard Patrik O’Hara, originar din Statele Unite.
PROBLEMA STATUTULUI BISERICII CATOLICE. România s-a aliniat politicii sovietice anticatolice la 17 iulie 1948, când guvernul Groza a anunţat ruperea Concordatului cu Vaticanul, precum şi toate convenţile ulteriorae semnate de “regimul burghez”. Măsura a fost “accelerată” de o rezoluţie a Cominformului adoptată cu o lună în urmă, conform căreia trebuiau încetate legăturile cu papalitatea, pe motiv că era “cap al imperialismului”. Reprezentanţa diplomatică a Sfântului Scaun a rămas în România, însă guvernul putea să ia măsuri contra bisericii catolice odată ce renunţase la înţelegerile anterioare cu papalitatea. Astfe că, prin decretul nr. 176 din 3 august 1948, învăţământul confesional a fost desfiinţat, iar imobilele aparţinând şcolilor catolice au intrat toate în proprietatea statului. A doua zi a fost dat un nou decret, cu nr. 177, prin care se fixau raportrurile dintre cultele religioase şi statul comunist. Oficial, guvernanţii permiteau funcţionarea biserilor de orice rit, însă în baza unui statut, pe care şi-l întocmea fiecare cult şi era aprobat de Marea Adunare Naţională, prin mijlocirea guvernului. Biserica catolică l-a desemnat pe episcopul Aron Marton de la Alba Iulia să redacteze documentul, pe care l-a depus la Ministerul Cultelor pe 24 octombrie 1948. Însă ministrul Stanciu Stoian a respins statutul, din acel moment biserica catolică funcţionând în semi-legalitate în România.
FUNCŢIONARE CLANDESTINĂ. Respingerea statutului n-a fost singura şicană pregătită de autorităţi bisericii catolice. Statul a interevnit în organizarea administrativă a bisericii, printr-o prevedere a decretului nr. 177 conform căreia o dieceză putea funcţiona doar dacă avea un număr minim de 750.000 de credincioşi. Măsura se aplica şi Bisericii Ortodoxe deopotrivă, însă i-a afectat în măsură mai mare pe catolici, deoarece nu erau aşa de numeroşi. Guvernanţii urmăreau să reducă numărul înalţilor ierarhi religioşi, şi astfel să scadă influenţa bisericii în viaţa comunităţii. Din cinci dieceze catolice au fost lăsate doar două – una în Transilvania, cu sediul la Alba Iulia, şi una în Moldova, cu sediul la Iaşi. Arhiepiscopia de la Bucureşti a putut funcţiona în continuare, iar în anii ’50 însăşi episcopia de la Iaşi a fost desfinţată, prin fixarea reşedinţei în Capitală.
După reforma religioasă dictată de regimul comunist, catolicii rămâneau cu doi episcopi: Aron Marton la Alba Iulia şi Anton Durcovici la Iaşi. Însă cei doi înalţi ierarhi refuzau să colaboreze cu guvernul, fiind pasibili în orice moment de arestare. Pentru a nu lăsa Biserica fără conducători şi-au numit fiecare câte doi înlocuitori, care la rândul lor aveau datoria să-şi desemneze alţi urmaşi dacă ar fi fost încarceraţi. Pentru a fi posibilă o astfel de procedură, Vaticanul a emis o normă specială pentru Europa de Est comunizată, prin care episopii îşi puteau numi clandestin succesorii, fără a mai primi confirmarea Sfântului Scaun. Prin acest sistem, Biserica Catolică a putut funcţiona în anii represiunii din perioada 1948-1964, ulterior fiind stabilite contacte cu Vaticanul pentru desemnarea oficială a ierarhilor.
TENTATIVA DE “NAŢIONALIZARE”. Ca şi în celelalte ţări din regiune, guvernul Groza a încercat să spargă unitatea Bisericii Catolice, prin promovarea unor ierarhi supuşi regimului în fruntea cultului. Astfel că în perioada 1950-1951 a apărut gruparea preoţilor catolicii “progresişti”, proveniţi din clerul inferior. Aceştia au adoptat lozincile partidului cu lupta pentru pace şi contra “reacţiunii” occidentale. La 27 aprilie 1950 au ţinut chiar şi un congres, la Târgu Mureş, în urma căruia s-a înfiinţat Comitetul Catolic de Acţiune. Această structură a reactivat o instituţie mai veche a bisericii catolice din Transilvania numită “Status”, care ar fi trebuit să decidă problemele cultului în România şi să acţioneze contra “ierarhiilor şi a regulilor canonice”. Regimul a susţinut acţiunea “rebelă” prin expulzarea membrilor Nunţiaturii Apostolice în iulie acelaşi an. După moartea lui Stalin şi aparenta relaxare a regimului comunist la nivel mondial, “mişcarea Status-ului” a fost abandonată, chiar iniţiatorii ei refuzând să mai lucreze la “proiectul reformei”, de teamă să nu fie excomunicaţi de Vatican.
Însă regimul a avut grijă să nu piardă controlul Bisericii, numindu-şi favoriţii în fruntea celor două episcopii, alţii decât cei lăsaţi de titulari în momentul arestării. Astfel că la Alba Iulia a fost instalat Carol Androjan, iar la Bucureşti Stanislas Traian Jovanelli. Autorităţile au acceptat faptul că Vaticanul avea ultimul cuvânt de spus, iar cei doi ierarhi nu au purtat titlul de episcopi, ci de vicari (reprezentanţi ai episcopului).

BISERICA TOLERATA
În 1955, Aron Marton a fost eliberat din detenţie, reluându-şi funcţia la Alba Iulia. La acel moment, Marton era singurul episcop recunoscut oficial de Vatican, având influenţă deosebită printre catolicii din România. El şi-a făcut o “echipă” de colaboratori din preoţii care refuzaseră colaborarea cu regimul în perioada “mişcării Status-ului”, menţinând o poziţie rigidă faţă de solicitările regimului de colaborare. La Alba Iulia funcţiona un seminar teologic catolic coordonat de Marton, care a asigurat continuitate bisericii în Transilvania şi Banat prin generaţiile de noi preoţi care urmau cursurile acestei instituţii. Însă Aron Marton a fost acuzat de protopopul german de la Timişoara, Konrad Kernweiss, că promova o educaţie exclusiv maghiară în acest seminar, prilej pentru regim să submineze unitatea cultului.
În “Vechiul Regat”, conducător al catolicilor era în mod oficial arhiepiscopul de Bucureşti – Stanislas Traian Jovanelli, iar din 1961 Francisc Augustin. Însă la Iaşi comunitatea era condusă de Petru Pleşca, urmaş al episcopului Anton Durcovici, mult mai important în ierarhie decât clericii de la Bucureşti. În decembrie 1965 Pleşca a fost numit episcop de către Conciliul Vatican II, ajungându-se la situaţia nefirească în care un episcop era subordonat unui simplu preot. Pentru a “soluţiona” incompabilitatea, autorităţile nu l-au recunsocut oficial pe Petru Pleşca episcop.

Câte divizii are Papa?

2008-04-01T08:41:00.000+03:00

ILARION TIU

Acolo unde era majoritară, Biserica Catolică a reprezentat cea mai puternică forţă opozantă pentru regimurile comuniste instalate în ţările est-europene după al doilea război mondial. Vaticanul respingea toate teoriile marxismului, motivând că această doctrină urmărea înlocuirea lui Dumnezeu cu principiile materialiste în toate subsistemele societăţii.

Când s-au instalat la putere în 1917, bolşevicii au respins orice colaborare cu Biserica, conform principiului marxist că “religia este opiul popoarelor”. Clericii importanţi ai Rusiei ţariste au fost întemniţaţi şi multe biserici au ajuns depozite, după ce fuseseră deposedate în prealabil de obiectele de cult fabricate din metale preţioase. Însă ruşii au continuat să-şi manifeste credinţele religioase, în condiţiile în care majoritatea populaţiei trăia în mediul rural, unde ideologia pătrundea mai greu. În perioada războiului, Stalin a revigorat Biserica, sperând astfel că preoţii îi vor înbărbăta pe câmpul de luptă pe soldaţii Armatei Roşii.
LUMINA DE LA RĂSĂRIT. După al doilea război mondial, Vaticanul s-a arătat preocupat de perspectiva comunizării Europei de Est, unde locuiau foarte mulţi catolici. Liderii URSS-ului a “taxat” imediat această viziune, “îngrijoraţi” de faptul că adepţii bisericii catolice îl considerau conducător suprem pe papă, care-şi avea reşedinţa în Italia, ţară rămasă în sfera de influenţă “imperialistă”. Stalin avea o viziune pragmatică asupra relaţiilor cu Vaticanul, astfel că într-o discuţie a întrebat sarcastic: “Câte divizii are Papa?”. În ceea ce-i privea pe ortodocşi, sovieticii nu-şi făceau probleme, deoarece erau organizaţi în “biserici naţionale” şi puteau fi uşor supuşi regimului.
Primele “şicane” împotriva catolicilor au fost “orchestrate” în Croaţia (parte a Iugoslaviei) şi în Slovacia (parte a Cehoslovaciei), regiuni care în perioada războiului fuseseră aliate ale Germaniei. Liderii acestei biserici au fost acuzaţi de colaboraţionism, fiind condamnaţi la ani grei de închisoare în urma unor procese publice. Vaticanul a reacţionat dur în 1946, prin emiterea “Enciclicei asupra comunismului” de către Papa Pius al XI-lea. Prin acest document, capul bisericii catolice îi acuza pe sovietici că în spatele lozincilor democratice pe care le promovează urmăresc “revoluţia, violenţa, suprimarea tuturor libertăţilor, lupta de clasă, dictatura”.
Moscova nu a emis public un plan centralizat de suprimare a bisericii catolice în ţările ocupate de Armata Roşie, însă le-a recomandat liderilor comunişti “naţionali” să “rezolve problema” cât mai grabnic. Cercetătorii au identificat următoarele metode de “luptă” contra catolicismului în Estul Europei: ruperea legăturilor cu Sfântul Scaun prin închiderea reprezentanţelor diplomatice ale Vaticanului (“nunţiaturi apostolice”); expulzarea prelaţilor din “nunţiaturi”; persecutarea şi arestarea episcopilor, preoţilor şi membrilor congregaţiilor religioase; suprimarea şi cenzurarea publicaţiilor catolice; suspendarea învăţământului confesional şi naţionalizarea şcolilor acestei biserici; desfiinţarea ordinelor şi congregaţiilor catolice; crearea şi sprijinirea unor mişcări de clerici colaboraţionişti în vederea formării unor biserici “naţionale” etc.
REPRESIUNE. “Prigoana” catolicilor debutase încă din perioada războiului în Polonia, mii de clerici fiind deportaţi în URSS deoarece se opuneau deschis ocupaţiei sovietice în urma Pactului Ribbentrop-Molotov. Guvernul polonez care funcţiona la Londra a solicitat stoparea campaniei anti-catolice, fiind semnat şi un acord în acest sens între primul-ministru polonez din exil Sikorski şi ambasadorul sovietic în capitala Marii Britanii, Maiski. Armata Roşie nu a onorat acest angajament, iar represiunea contra Bisericii Catolice a continuat în perioada contra-ofensivei din 1943, pe motiv că preoţii îi sprijneau pe nazişti. Politica soldaţilor sovietici a fost continuată şi de primul guvern comunist al Poloniei, format în spatele frontului sub comanda lui Boleslav Bierut. Din 1945 şi până în 1949 au fost “regizate” mii de “procese populare” contra preoţilor catolici “colaboraţionişti”, aceştia fiind deţinuţi într-un lagăr special în localitatea Bereza. Teroarea anti-catolică a fost coordonată de la Moscova de către Konstantin Rokossovski, etnic polonez, care în 1948 devenise ministru al Apărării în Uniunea Sovietică. Deoarece Polonia era cea mai mare ţară cu populaţie catolică din “lagărul socialist”, autorităţile comuniste au gândit o strategie de “combatere” a credinţelor religioase, prin înfiinţarea Organizaţiei catolicilor laici, care avea ca scop dezagregarea structurilor acestei biserici. Pentru a “urgenta” acest proces, în anii 1947-1948 au fost naţionalizate stabilimentele, fermele şi aşezămintele sociale controlate de Biserica Catolică.
În Cehoslovacia, biserica catolică a primit “lovituri” atât din partea grupării democratice a lui Eduard Beneş, cât şi a comuniştilor. Beneş a sancţionat politica colaboraţionistă a clerului înalt catolic cu regimul fascist al cardinalului Tiso din Slovacia în perioada războiului. În calitatea sa de preşedinte a dispus organizarea unor procese de amploare, finalizate cu sentinţe de zeci de ani de închisoare pentru clerul înalt. De cealaltă parte, comunistul Gustav Husak a declanşat propria campanie contra catolicilor din Slovacia, “ocupându-se” de preoţii “de rând”, pe care i-a acuzat de “fascism” şi “colaboraţionism”.
Aceeaşi soartă a împărtăşit-o şi clerul croat din Iugoslavia, Tito declanşând represiunea contra bisericii catolice încă din 1945. Capii bisericii erau acuzaţi că îl susţinuseră pe Ante Pavelic. În 1946 a fost “pus în scenă” un mare proces, în urma căruia arhiepiscopul de Zagreb, monseniorul Stepinac, a fost condamnat la 11 ani de muncă silnică.
În Ungaria, măsurile anti-catolice au debutat în iulie 1946, când organizaţiile de tineret ale bisericii au fost scoase în afara legii, iar dotările acestor asociaţii au fost preluate de UTC-şti. Doi ani mai târziu s-au desfiinţat şi şcolile confesionale, moment în care cultele religioase au decis să negocieze cu regimul. Calviniştii au reuşi să-i “înduplece” pe comunişti, putând să funcţioneze şi după instaurarea totală a regimului de tip sovietic. Însă conducătorul bisericii catolice, cardidanul József Mindszenty a refuzat orice compromis, fiind arestat în februarie 1949 şi închis pe viaţă în urma unei sentinţe a “tribunalului poporului”.

Troc cu emigranţi evrei

2008-03-26T08:37:00.000+02:00

FLORIN MIHAI

Din 1946 statul român şi organizaţiile sioniste s-au înţeles pentru emigrarea evreilor spre Palestina. Prin porturile româneşti, iugoslave şi bulgare, s-au îndreptat spre Haifa zeci de mii de emigranţi. Intervenţiile diplomatice ale Marii Britanii nu au temperat „avântul” regimului de la Bucureşti care a primit în schimbul evreilor echipamente din industria petroliferă, know-how pentru fabricile de penicilină şi valută.

De organizarea transporturilor emigranţilor evrei din România s-a ocupat organizaţia sionistă Alyah Beth Mossad. Mai întâi, agenţii săi de la Bucureşti, Joseph Klarmann şi Moshe Agami, l-au contactat pe armatorul grec J.D. Pandelis, proprietar al multor nave de pasageri, care a acceptat pe loc. Între 1946 şi 1948, ambarcaţiunile sale au deţinut „monopolul” călătoriilor cu destinaţia Palestina. Primul transport a avut loc pe 7 mai 1946, când nava Smyrna, rebotezată Max Nordau în onoarea unui lider sionist, a plecat din rada portului Contanţa. A fost totodată şi ultimul transport legal. La protestele Marii Britaniei, autorităţile române au închis portul Constanţa pentru emigraţia evreiască. S-a găsit totuşi o altă rută. Cu acordul românilor, organizaţiile sioniste i-au contactat pe iugoslavi care au acceptat tranzitul evreilor români pe teritoriul lor. În noiembrie 1946, din portul Bakar au plecat vapoarele Hagana (2.678 evrei), Aegia Anastasia (rebotezată Hakedosha) şi Knesset Israel (3.000 evrei). Călătoria pasagerilor evrei spre Haifa s-a întrerupt însă în Cipru, unde au fost deportaţi de autorităţile britanice. În scurt timp s-a abandonat şi ruta iugoslavă, în favoarea celei bulgăreşti, pe Marea Neagră. Trezorierul Pinchcas Guinsburg, aflat la Paris, angajat al Alyah Beth Mossad, a plătit statului bulgar un comision pentru fiecare evreu român. Aceştia treceau vama prin Negru Vodă şi Giurgiu, spre Burgas. De acolo au emigrat spre Israel 4.400 evrei, cu navele Medinat Hayhudim şi Geula, şi alţi 15.000, cu Pan York şi Pan Crescent. În aceeaşi perioadă, 2.000 de evrei au părăsit România cu propriile mijloace şi cu acte legale, iar alţi 16.000 ilegal, majoritatea spre Ungaria.
„EMIGRAŢIE ÎN MASĂ”. Din 1949, politica permisivă a României în privinţa emigraţiei spre Israel a încetat. Autorităţile israeliene au contactat imediat Bucureştiul. Pe 11 martie 1949, Moshe Sharett, ministrul de Externe a înaintat o scrisoare omologului său, Ana Pauker. „Israelul trebuie să fie credincios crezului său în creşterea economică, scria înaltul demnitar israelian. Regiunile sale deşertice şi puţin dezvoltate trebuie supuse la o cultură intensivă şi populate de o manieră decisivă, iar posibilităţile industriale trebuie realizate pe deplin... Îndeplinirea acestor comandamente cere un material uman de o anumită calitate, iar rezervorul principal al unor astfel de elemente îl constituie ţările Europei de est”. În acelaşi an, Israelul l-a numit ministru plenipotenţiar la Bucureşti pe Reuven Rubin, cu misiunea specială de a „îndupleca” autorităţile române să accepte emigrarea în masă a evreilor. Originar din România, născut la Galaţi (1893), bun vorbitor al limbii române, Rubin a negociat cu succes „redeschiderea porţilor” pentru evrei.
VALUTĂ CONTRA EVREI. În toamna lui 1949, Legaţia Israelului la Bucureşti şi Sovromtransport au semnat un acord prin care statul iudeu plătea 57 dolari pentru bilet la clasa a treia pe navele destinate emigranţilor, pe ruta Constanţa-Israel. Se pare că, la puţin timp, Ana Pauker i-a reproşat ministrului potenţiar Rubin preţul „redus” al biletului, ajungându-se astfel la 120 dolari de emigrant. Evreii au acceptat, cu condiţia măririi „contingentului” de emigranţi la 50.000 anual. Preţul biletelor de transport, sursă importantă de valută pentru autorităţile române, a variat. De exemplu, la transportul din iunie 1950, realizat cu vasul Transilvania, a costat „doar” 90 de dolari. Pe baza „exclusivităţii” sale, Sovromtransport aducea României venituri anuale de aproximativ două milioane de dolari!
TROC CU GOGU RĂDULESCU. În 1950, statul român a negociat un adevărat troc cu israelienii. Dan Shaike, agent sionist şi Ephraim Illin, om de afaceri evreu, s-au întâlnit cu Ana Toma, căreia i-au propus livrarea echipamentului petrolier de forare în schimbul acordării permiselor pentru emigrarea evreilor. Până atunci, economia românească depindea de echipamentul occidental. Cum sovieticii capturaseră şi trimiseseră materialul la Baku drept pradă de război, România se găsea în situaţia de a nu putea exploata zăcămintele de petrol. Singura soluţie era achiziţionarea echipamentelor din Israel. Dedesubturile afacerii au reieşit din mărturiile lui Ephraim Illin. S-au purtat numeroase runde de negocieri cu Gogu Rădulescu, la acea dată ministrul Comerţului, şi locţiitorul său Abramowitz. Soluţia găsită a convenit ambelor părţi. Statul român a plătit tehnologia din domeniul petrolifer în bani gheaţă şi în … evrei. Discuţii au fost şi pentru subvenţionarea unei fabrici de penicilină în România şi exportul de îngrăşăminte agricole din Israel. Pentru politica permisivă în emigrarea evreilor din României, tranzitând Iugoslavia, Tel-Avivul l-a recompensat din plin şi pe Tito. Prin intermediul unei companii cu capital mixt, israeliano-iugoslav, Iugoslavia a primit un furnal pentru fabricarea oţelului, instalaţii petroliere de forare şi automobile americane de lux.
INTERVENŢIE LA RUDE. În încercarea de obţinere a emigraţiei în masă, Israelul a recurs şi la metode „neconvenţionale”. În noiembrie 1949, Zalman Rabinsohn, fratele Anei Pauker, a sosit la Bucureşti. Evreu ortodox, adept al sionismului, emigrase din 1944 în Palestina. Reîntors în România, a încercat să-şi convingă sora de necesitatea plecării evreilor. A predat limba ebraică şi Talmudul la Sinagogă, întreţinând şi legături cu reprezentanţii misiunii diplomatice evreieşti din Bucureşti. În ciuda relaţiilor personale, Zalman Rabinsohn şi Dina, soţia sa, au eşuat în demersurile lor pro-sioniste. Singurul lor succes a fost procurarea de medicamente pentru sioniştii arestaţi. Rămas fără „înaltă” protecţie, după trecerea pe „linie moartă” a Anei Pauker (1952), Zalman Rabinsohn a fost arestat la scurt timp şi condamnat la doi ani şi şase luni închisoare.

“Sioniştii, slugile imperialiştilor”

2008-03-26T08:36:00.000+02:00

FLORIN MIHAI

În 1949, urmând modelul sovietic, regimul comunist român a declanşat propaganda împotriva emigrării în Israel. Taberele de muncă şi organizaţiile emigraţioniste au fost desfiinţate, membrii lor fiind condamnaţi la ani grei de închisoare. Printre evrei, sarcina combaterii sionismului i-a revenit CDE care a dus muncă de lămurire în “uliţa evreiască”.

După 23 august 1944, organizaţiile sioniste şi-au reluat activitatea politică, militând tot mai intens pentru crearea statului Israel şi stabilirea evreilor în “locurile sfinte”. Activitatea sioniştilor era coordonată de Executiva Sionistă, Congresul Mondial Sionist şi Agenţia Evreiască. În România, Executiva Sionistă avea trei birouri adminstrative: emigrare, financiar şi educaţie şi propagandă. Deşi uniţi de ţelul înfiinţării unui stat evreiesc, sioniştii militau pentru realizarea dezideratului pe diverse căi. Existau patru blocuri politice: stânga sionistă (Ichud şi gruparea de tineret Gordonia), de centru (Clal), religios şi revizionist. Convinşi că emigrarea era iminentă, sioniştii se “antrenau” încă din România pentru realităţile dure ce-i aşteptau în Israel. Astfel, în 1946, în comunele Sedaru şi Tuluceşti din judeţul Covurlui (Galaţi, în zilele noastre) au înfiinţat ferme-model, existând zvonuri în epocă şi despre colectarea de arme de către tinerii sionişti. Concomitent, s-a intensificat activitatea culturală sionistă, prin dezbateri, reprezentaţii de teatru, literatură sionistă, serate cu muzică ebraică. Treptat, în anii următori, prin virulenţa discursului şi rezistenţa la încadrarea în organizaţiile de masă comuniste, asociaţiile sioniste i-au deranjat pe liderii PMR. Din septembrie 1948, în contextul declanşării în URSS a campaniei împotriva “cosmopolitismului” şi sionismului, PMR a desfiinţat taberele de muncă şi organizaţiilor sioniste, arest-ndu-i pe membrii acestora.
“SIONISM-FASCISM”. În şedinţa din data de 18 martie 1949, s-a pus în “discuţia” Secretariatului CC al PMR desfiinţarea instituţiilor sioniste, odată cu scoaterea în afara legii a partidelor liberal şi social-democrat şi a reprimării prelaţilor romano-catolici. Rămâneau de rezolvat doar unele “chestiuni de tactică”. “Tovarăşii” se aflau în dubiu dacă decretul de desfiinţare să fie sau nu publicat. S-au exprimat, pe rând, Iosif Chişinevschi (“să nu fie publicat, ţinând seama de aspectul internaţional”) şi Vasile Luca (“la fel, dar să fie urmăriţi cei care activează clandestin”). În “unanimitate”, Secretariatul a decis nepublicarea decretului. A însărcinat totodată Ministerul de Interne să interzică organizaţiile sioniste, sub acuzţia de activitate “fascistă”. Sionismul se alătura astfel altor ideologii socotite periculoase, precum “imperialismul”, “titoismul” şi “fascismul”. Sub acuzaţia generică de “sionism-fascism” au fost arestaţi şi condamnaţi şi evrei ostili emigrării în Palestina, ca rabinul Israel Portugal, agenţii organizaţiei Joint sau comuniştii din “lotul Pătrăşcanu”, Emil Calmanovici şi Sandu Lieblich.
A.L. ZISSU SE REVOLTĂ. La scurt timp după decizia Secretariatului PMR, A. L. Zissu a înaintat lui Gheorghiu-Dej un memoriu referitor la campania antisionistă. Sionist convins, născut la Piatra Neamţ (1888), proprietar şi editor al ziarului “Mântuirea”, preşedinte al Partidului Evreiesc începând cu 1931 şi al Oficiului de Emigrări, A. L. Zissu a “jucat” în misiva înaintată lui Dej cartea anti-imperialismului. El amintea liderului PMR că sioniştii şi comuniştii avuseseră un duşman comun, imperialismul britanic. Sugera de asemenea apropierea economică dintre cele două state. Adnotat cu interes de către Dej, memoriul a fost trimis spre studiu şi “tovarăşilor” Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Alexandru Moghioroş şi Iosif Chişinevschi. Documentul a rămas fără urmări, statul român continuând persecutarea mişcării sioniste. La mai puţin de un an (iunie 1950), însuşi A.L. Zissu a fost arestat, alături de aproximativ 150 de sionişti. În septembrie 1950 s-a desfăşurat primul proces, împotriva lui E. Kanner, Solomon Schtnowitzer, Pascu Schechter, Iancu Tăbăcaru, A. Horowitz şi Jean Cernăuţeanu, care au primit condamnări între 10 şi 18 ani de închisoare. După alte două luni, Jean Litman, preşedintele Secţiei române a Congresului Mondial Sionist, şi Suzana Benvenisti, au fost arestaţi pentru activitate sionistă. Cele mai ample procese împotriva mişcării sioniste din România s-au desfăşurat în 1954.
CDE, INSTRUMENT ANTI-SIONIST. Principala sarcină trasată CDE după 1948 a fost combaterea doctrinei sioniste. Într-un raport din 26 februarie 1952 al comitetului, se sintetiza astfel activitatea din trecut a activiştilor CDE. “şS-a intensificat, n.n.ţ campania de demascare a sionismului şi a agenţilor sionişti, unelte ale imperialismului americano-englez, aţâţător la război. În cadrul acestei campanii s-a demascat rolul ticălos jucat de guvernul Ben Gurion în uneltirile imperialiste din Orientul Apropiat.” În Bucureşti şi în cele 60 de filiale din provincie, activiştii duceau “muncă de lămurire” anti-sionistă cu populaţia evreiască. Vizitele la domiciliu, piesele de teatru, lecţiile în şcolile cu predare în limba idiş şi conferinţele aveau aceeaşi temă de discuţii – dificultăţile evreilor plecaţi în Israel. În oficiosul CDE “Viaţa Nouă” articolele de fond prezentau negativ realităţile din noul stat. Propaganda anti – sionistă varia de la scrisori trimise de colonişti nemulţumiţi de condiţiile de viaţă, fotografii şi interviuri cu evreii întorşi din Ţara Făgăduinţei şi caricaturi despre statul Israel, până la îndemnuri “energice” la combaterea sionismului. Israelul era acuzat pentru relaţiile diplomatice pe care le întreţinea cu Statele Unite ale Americii, al căror “bază de agresiune în Orientul Apropiat” devenise.

“IN SLUJBA MUNCII PRODUCTIVE”
Campania de defăimare a mişcării sioniste s-a bucurat şi de girul Teatrului Evreiesc de Stat din Bucureşti, unde s-a jucat piesa “La umbra palmierului”, de Ionel Ţăranu. Aspectele vieţii din lagărele de imigranţi, scenele în care şomerii protestau împotriva “politicii trădătoare a bonzilor sindicalişti mapaişti”, demascarea “exploatatorului” Ochsenfeld, propagandist sionist, proprietar de plantaţii şi lider sindical de către imigrantul Emil, au asigurat piesei de teatru un “mare succes”, conchidea în 1951 corespondentul cultural al oficiosului CDE, “Viaţa nouă”. În literatură, Viorel Savin, inspirându-se din opera scriitorului Şalom Alehem, a adaptat tema evreului “ce trăieşte în vânt” – Menahem Mendel – “realităţilor israeliene”. Ţelul mărturisit al autorului era ca lucrarea “să folosească luptei împotriva agitaţiilor sioniste pentru emigrarea în Israel, luptei pentru încadrarea oamenilor muncii evrei din RPR în munca productivă”.

“E INGROZITOARE VIATA IN ISRAEL”
Greutăţile traiului din nou-înfiinţatul stat Israel au fost exploatate propagandistic în presa comunistă. La sugestia liderilor PMR, organele de presă ale CDE (“Unirea”, rebotezată din 1951 “Viaţa nouă”) au publicat în serial corespondenţa emigranţilor cu cei de-acasă. De exemplu, Ida Leizerovici, directoarea şcolii elementare 18 din Bucureşti a primit următoarea scrisoare de la Cerna, o rudă din Israel. “Aici am îndurat foarte mult, oamenii sunt foarte răi. Clima este îngrozitoare şi se moare de foame. Atunci când eşti bolnav n-ai medicamente şi doctori; cine nu are bani, moare cu zile. Toată lumea regretă că a părăsit ţara şi fiecare speră să se reîntoarcă. Nu se dă drumul de aici. Bandiţii vor ca toată lumea să le vie şi să fie sclavii lor. De supărare, m-am îmbolnăvit. (...) Oamenii mori de foame şi de mizerie şi îi îngroapă ca pe nişte câini. Scumpă Ida, ai milă cât mai sunt încă în viaţă şi salvează-mă la timp, să nu fie prea târziu. Regret ce am făcut. Îmi dau seama şi-ţi cer scuze. Tu ai suflet bun, sunt sigură de asta şi n-o vei lăsa pe Cerna să moară printre străini în mizerie. Cu drag vă sărută, Cerna.”

“SCLAVII CAPITALISTILOR”
“A pleca în Israel însemnează a deveni sclav al capitaliştilor şi carne de tun în războiul pe care-l pregătesc imperialiştii americano-englezi. Nu vă lăsaţi înşelaţi de propaganda sionistă! Nu părăsiţi locurile voastre de muncă, care vă asigură un trai din ce în ce mai bun şi nu vă distrugeţi gospodăriile înjghebate cu trudă!”
Viaţa nouă, 1951

Visând la “Ereţ Israel”

2008-03-25T08:35:00.000+02:00

FLORIN MIHAI

Începând cu anul 1938, situaţia juridică a minorităţii evreieşti din România s-a înrăutăţit. Sub influenţa legislaţiei antisemite naziste şi ascensiunii politice a extremismului de dreapta, guvernele O. Goga, legionar (1940-1941) şi antonescian (1941-1944), au anulat o serie de libertăţi şi de drepturi cetăţeneşti ale evreilor.

Evreii din Bucovina şi Basarabia, provincii redobândite de la Uniunea Sovietică, au fost internaţi în ghetouri şi în lagăre de concentrare, mulţi dintre ei pierind. Dacă în deceniul patru, în România trăiau 750.000 de evrei, la sfârşitul războiului doar 430.000 dintre ei supravieţuiseră. Înlăturarea mareşalului Antonescu din fruntea statului român a schimbat soarta evreilor. La 19 decembrie 1944, legislaţia rasială, copiată după model nazist, s-a abrogat. Evreii au fost reintegraţi în muncă, li s-au restituit bunurile, li s-au plătit sume reparatorii şi ei s-au retrocedat proprietăţile.
“TĂRAMUL PROMIS”. Organizaţiile lor s-au reînfiinţat. Printre ele, şi Federaţia Uniunilor de Comunităţi Evreieşti (FUCE), pe care Antonescu o desfiinţase şi o înlocuise cu Centrala evreilor, subordonată direct guvernului. Dr Wilhelm Filderman a fost ales preşedintele FUCE. Mulţi evrei s-au înscris în această perioadă a speranţelor în Partidul Comunist, sprijiniţi în ascensiunea lor, ca unii care avuseseră de suferit în vremea războiului, de foşti ilegalişti. Deşi viaţa comunităţii părea să reintre în normalitate, traumele războiului lăsaseră răni adânci în mentalul colectiv al evreilor. Grijile de zi cu zi în România pustiită de război au reaprins speranţa emigrării în “tărâmul promis”. Imediat după constituirea statului Israel, sionismul a câştigat tot mai mulţi adepţi printre evreii români.
STATUL ISRAEL. În Orientul Apropiat, conflictele dintre populaţiile evreiască şi arabă s-au înteţit, obligând ONU să înfiinţeze două teritorii separate (1947). De partea evreilor s-au aflat autorităţile sovietice, convinse că îşi găsiseră un aliat împotriva “imperialismului anglo-american”. La 14 mai 1948, s-a împlinit visul înfiinţării unui stat evreiesc independent, prin proclamarea Israelului, recunoscut imediat de americani, sovietici şi statele comuniste est-europene. Chaim Weizman, preşedintele ţării, şi David Ben-Gurion, primul-ministru, s-au preocupat imediat de atragerea imigranţilor din Europa.
ANTISEMITISM SOVIETIC. Supravieţuirea Israelului printre statele arabe ostile depindea nu numai de jocul relaţiilor internaţionale, ci şi de politica demografică. Autorităţile evreieşti au intensificat propaganda sionistă, mizând pe venirea “acasă” a evreilor din estul Europei. URSS şi “sateliţii” săi au adoptat o atitudine ambivalentă, trecând de la susţinerea diplomatică la combaterea sionismului ca “ideologie fascistă”. Tonul l-au dat, ca de obicei, sovieticii. La 21 septembrie 1948, la cererea oficiosului PCUS “Pravda”, Ilia Ehrenburg, scriitor de etnie evreiască, a scris un articol de condamnare a sionismului. În acelaşi timp, intelectualii evrei au fost acuzaţi de “cosmopolitism” şi spionaj în favoarea “occidentalilor capitalişti”. Solomon Mikhoels, preşedintele Comitetului Evreiesc Antifascist, a dispărut în condiţii misterioase, într-un accident de maşină “regizat” de serviciile secrete sovietice. În anul morţii sale, Stalin a descoperit un “complot al doctorilor” evrei care urmăreau să-l asasineze. În statele comunizate, campania sovietică antisemită a prilejuit reglarea conturilor între liderii comunişti rivali. În Cehoslovacia, Rudolf Slansky, secretarul general al Partidului Cehoslovac, a fost acuzat simultan de titoism, sionism şi spionaj în favoarea occidentalilor, fiind condamnat la moarte alături de alţi zece înalţi demnitari de origine evreiască (1952).

ALYIAH
Istoria stabilirii evreilor în Palestina – alyiah, în ebraică – datează încă din secolul al XII-lea, însă o imigrare consistentă în teritoriu s-a desfăşurat începând cu anul 1881, sub impulsul sionismului modern, teoretizat de Theodor Herzl. Între 1904-1914 s-a stabilit aici al doilea val de imigranţi, sub teroarea pogromurilor din Imperiul Ţarist. La sfârşitul “marelui război”, Palestina, teritoriu locuit preponderent de arabi, a trecut sub autoritatea Imperiului Britanic (1922). În deceniile următoare, zeci de mii de evrei s-au stabilit în Orientul Apropiat, speriaţi de ascensiunea curentelor extremiste europene. După război, între 1948 şi 1951, olimii (emigrant în limba ebraică) au venit cu precădere din Europa estică. 117.950 de evrei au plecat numai din România, cei mai mulţi din Europa.

PCR şi evreii din România

2008-03-25T08:33:00.000+02:00

FLORIN MIHAI

În perioada ilegalistă, în structura pe naţionalităţi a membrilor PCdR se evidenţia numărul mare al evreilor – 18%, conform datelor furnizate de Siguranţa Statului (1930). Manifestările antisemite au împins mulţi evrei în braţele ideologiei comuniste.

După război, PCR şi-a deschis “porţile”, ceea ce a dus la “românizarea” cadrelor. Mulţi dintre evreii cu funcţii şi-au “românizat”, la rându-le, numele. Printre cei mai bine “plasaţi” erau A. Pauker (până în 1952), I. Chişinevschi, M. Roller, A. Sencovici, L. Răutu. În ciuda prezenţei lor în organismele de conducere ale PCR, “problema evreiască” părea să-i preocupe prea puţin.
“MINORITATE, NU NAŢIUNE”. Încă din secolul al XIX-lea şi, mai intens, între cele două războaie, o parte a intelectualităţii româneşti dezbătuse “chestiunea evreiască”, de multe ori cu patimă şi de pe poziţii antisemite. În luările sale de poziţie, PCR respingea xenofobia şi rasismul, considerându-le practici capitaliste. Sub influenţa învăţăturilor marxist-leniniste, s-a conturat treptat ideea că evreii sunt o minoritate naţională, parte integrantă a “poporului muncitor”. În plenul Biroului Politic, Chivu Stoica le-a “sugerat” tovarăşilor de partid redactarea unei rezoluţii despre “problema evreiască”. “Rezoluţia trebuie publicată pentru că ar lămuri populaţia evreiască”, spunea Chivu Stoica, “căreia i se bagă în cap că socialismul duce la desfiinţarea lor ca naţionalitate şi ar fi o armă puternică în mâna activiştilor de partid, că ar începe munca de lămurire şi mobilizare”. Biroul Politic a evitat “abordarea” directă a “chestiunii”, considerând inoportună publicarea documentului. S-a redactat în schimb “Rezoluţia despre problema naţională”, elaborată de un “colectiv” alcătuit din Miron Constantinescu, Alexandru Moghioroş, Leonte Răutu, Bercu Feldman şi Ladislau Banyai (decembrie 1948). Textul se limita la combaterea sionismului, evitând consideraţiile legate de specificul minorităţii evreieşti. Sarcina “demascării” directe a sionismului i-a revenit Comitetului Democrat Evreiesc.
CDE, ORGANIZAŢIE DE MASĂ. Printre numeroasele organizaţii de masă în care comuniştii sperau să încadreze populaţia României s-a numărat şi Comitetul Democratic Evreiesc. S-au înfiinţat comitete similare pentru toate minorităţile din România (Grec, Armean, Bulgar, Rus-Ucrainean etc.). Avocatul Iosif Şreier, secretar de stat la Ministerul de Interne (ulterior emigrat în străinătate şi declarat fost colaborator al Siguranţei), şi H. Maxy, din partea PCR, au avut “iniţiativa” creării noului organism. La 9 iunie 1945, în localul şcolii primare Iacob şi Carolina Lobel, s-au deschis oficial lucrările CDE, în prezenţa lui Vasile Luca, secretar general al Frontului Naţional Democrat şi lider marcant al PCR. Scriitorul Emil Dorian, membru în comitetul de conducere al CDE, îşi nota astfel în jurnal impresiile despre Vasile Luca: “Are căldură în glas şi tot ce spune conţine o greutate masivă, o inteligenţă organizată şi o vastă sinceritate cuceritoare”. Printre conducătorii CDE s-au numărut cunoscuţi intelectuali evrei, printre care neurologul Arthur Kreindler, profesorul Maximilian Popper, scriitorul Ury Benador. De asemenea, s-a încercat atragerea tuturor formaţiunilor politice evreieşti, inclusiv a sioniştilor. Blocul Sionist al Palestinei Muncitoare, Ichud, Mishmar, Ikuf, grupări disidente ale Uniunii Evreilor din România, reprezentanţii PSD au acceptat cooptarea în structura CDE. După model comunist, funcţionau un Birou Politic, Comitet Central şi comitete regionale şi orăşeneşti. Având iniţial posibilităţi reduse de acţiune în interiorul comunităţii evreieşti, din cauza influenţei organizaţiilor tradiţionale, CDE s-a limitat la activitate culturală. Printre altele, a “luptat” pentru folosirea limbii idiş prioritar celei ebraice. Activiştii săi au înfiinţat biblioteci, atenee populare, teatre, prin secţia de “Folclor şi Cultură Idiş” (IKUF). În domeniul social, CDE s-a ocupat de orientarea tinerilor evrei către meserii practice, în detrimentul celor tradiţionale, liber-profesioniste, precum avocatura, medicina, jurnalistica.
ÎN SLUJBA “PARTIDULUI”. Comuniştii au folosit CDE în folosul propriu, pentru a-şi spori influenţa printre membrii comunităţii evreieşti. De exemplu, în preajma alegerilor din 1946, CDE a publicat broşura “Cum vor vota evreii la 19 noiembrie 1946: de la robia din trecut la libertatea de astăzi şi mâine”, prin care evreii erau îndemnaţi să aleagă reprezentanţii FND. Comitetul s-a dovedit de ajutor şi în “ofensiva” declanşată de PCR contra liderilor comunităţii evreieşti (rabinul-şef Alexandru Şafran, Wilhelm Filderman şi Al.I. Zissu).

DEJ, PE DINAFARA
La 29 aprilie 1945, în Templul Coral din Bucureşti, sioniştii români au manifestat în favoarea creării unui stat evreiesc. Momentul nu era ales întâmplător. Peste puţin timp, Conferinţa de la San Francisco urma să hotărască destinul statului Israel. Manifestanţii s-au deplasat în centrul Bucureştiului, “pichetând” una câte una ambasadele Marilor Puteri (SUA, Marea Britanie şi URSS). La întrunire a apărut şi Gheorghiu-Dej, care le-a cerut sioniştilor să sprijine guvernul Groza. Despre ţelul sionist – crearea statului evreiesc – Dej nu a suflat nici o vorbă. “Mi-aduc aminte, le-a zis Dej mai târziu, în 1948, colegilor săi din Biroul Politic, când, cu ocazia unei adunări la Templul mare, am hotărât să mă duc şi să asist la o adunare unde a vorbit fostul şef-rabin, Şafran, şi am ţinut de acolo să adresez câteva cuvinte şi unde Partidul a fixat poziţie faţă de populaţia evreiască în privinţa drepturilor. În templu s-au auzit glasuri... că de ce nu vorbeşte despre statul Israel (Ereţ-Israel – n.n.), despre plecarea acolo.”

PERSUASIUNE
“ŞCDEŢ este o simplă grupare de directivă politică, grupare fără adeziuni de membri, deci fără caracterul unei organizaţii, şi care trebuie să sprijine acţiunea de guvernare, lămurindu-i pe evrei încotro trebuie să meargă politiceşte”
Emil Dorian - Jurnal, 6 octombrie 1945

Editorial: Fratele Împărătesei

2008-03-25T08:31:00.001+02:00

LAVINIA BETEA

O sumară informare la nivelul internetului, care ne-a adus bibliotecile mai la îndemână, îndepărtându-ne totodată de cărţi, ar fi de ajuns să concepem fie şi conferinţe despre sionism. Sionismul ca ideologie, concept, istorie ori mişcare politică – la modul general, lucrurile ar părea cât se poate de clare. Plasat în vecinătatea mişcărilor naţionale italiene şi germane din secolul al XIX-lea, sionismul (termen inventat în 1891 de publicistul Nathan Birnbaum pentru a denumi dorinţa şi raţiunile evreilor de a se întoarce în ţinuturile de origine) se înscrie în spiritul epocii.
Ca în aproape toate celelalte teme istorice însă, expunerea faptelor îşi pierde claritatea şi limpezimea când indivizii implicaţi în ele îţi intră în câmpul atenţiei ca oameni cu biografii, personalitate, dorinţe şi interese distincte. Vieţile lor dobândesc uneori tragice amprente şi accente explicate prin “jocul destinului”.
Am mai spus-o şi cu alte prilejuri că, dintre toate mărturiile şi cărţile, amintirile lui Serge Moscovici (“Cronica anilor risipiţi”, Polirom, 1999) mi-au fost de mai mare folos în înţelegerea timpului când în România se produc adeziuni politice ca fenomene ale mulţimii. Antisemitismul – stratul de origine şi în sincopele comuniste şi sioniste ale propriei sale tinereţi – este explicat de psihosociologul francez de origine română prin analogie cu o anume tulburare psihică (sindromul lui Fregoli).
“Toţi voiau să afle care dintre cele două ideologii, sionismul sau comunismul, exprima adevărul şi cine avea să învingă, sioniştii sau comuniştii”, rememorează Moscovici dilema prietenilor săi din anii războiului. “De boala diasporei” voiau toţi să se vindece. Sioniştii erau o mulţime vizibilă, comuniştii – o minoritate secretă şi activă. Profeţii şi “zeii absenţi” ai acestor “religii deghizate” erau Herzl şi Marx. Sioniştii voiau să plece în “Ţara Făgăduinţei”, comuniştii aspirau (“ceva mai elevat, mai bun”) ca planeta în întregul ei să devină “acasă” după dispariţia naţiunilor şi claselor. Cei din urmă intraseră însă “în aventura revoluţiei fără să se întrebe dacă muncitorii îi vor urma”, iar “poporul de ţărani şi muncitori nu vedea în ei decât nişte evrei”.
Erau intoleranţi până la ură unii cu alţii. Butoaie de pulbere se aprindeau în familiile evreieşti: tinerii sionişti îşi dispreţuiau părinţii pentru lipsa de curaj, îndrăzneală şi vitalitate, iar comuniştii îi “înfierau” ca “unelte pentru exploatatori şi duşmani de clasă”. Prin selecţia şi ordonarea detaliilor după plac, urmaşii refăceau biografiile de familie: sioniştii se trăgeau taman din neamul Macabeilor, iar comuniştii îşi căutau, printre unchi şi veri, proletarii.
Noile credinţe au iscat vrajbe, suferinţe, împăcări şi despărţiri între fii şi taţi, fraţi şi surori. O ilustrare a tulburărilor din familiile şi comunităţile evreieşti este cazul fraţilor Ana Pauker şi Zalman Rabinsohn. Ştim prea puţin, desigur, despre relaţiile ce le-a avut cu familia sa în tinereţe ilegalista cu traiectorie emblematică pentru mişcarea comunistă din România. Fără-ndoială că, în pofida diferenţelor de credinţă, între ea şi fratele său se făcuse “alia”, stăruiseră amintirile frumoase. Altfel, capii mişcării sioniste din Israel nu l-ar fi trimis pe acesta la Bucureşti tocmai când formalităţile de emigrare ale evreilor din România întâmpinau dificultăţi. Porecla de “fratele împărătesei” i-o dăduse însuşi primul-ministru al Israelului David Ben Gurion, cu subînţelesul influenţei scontate asupra femeii declarate de Times cea mai puternică din lume.
În noiembrie 1949, când “fratele împărătesei” debarcă în Portul Constanţa, a fost aşteptat şi condus la locuinţa surorii sale, membră a Biroului Politic şi ministru de Externe al României. Din casa unde veneau deseori conducătorii ţării să ţină şedinţe sau la “petreceri tovărăşeşti”, cucernicul sionist ţinea legătura cu alţi membri marcanţi ai comunităţii evreieşti, cu misiunea diplomatică a Israelului şi mergea să predea copiilor la sinogogă. “Telefonul nostru la Cominform” îl numea rabinul din Buhuşi (după spusele lui Radu Ioanid) pe fratele care locuind în casa unei surori cu asemenea putere avea informaţii din centrul “lagărului roşu”, intervenind deseori în favoarea soluţionării cererilor de emigrare ale evreilor şi sioniştilor arestaţi.
De influenţa şi bunăvoinţa arătate cauzei sioniste de Ana Pauker prin acest frate al ei au beneficiat circa 100.000 de evrei care-au emigrat din România în Israel. Acesta a fost folclorul de circulaţie în mediile evreieşti. S-a spus în mediile politice româneşti şi că anchetarea Anei Pauker sub acuzaţia de “deviere de dreapta” din 1952 a fost cauzată de părtinirea sioniştilor. Mai bine de doi ani a fost închis în România şi Zalman Rabinsohn. Când s-a întors în sfârşit în Israel, se spune că, după toate câte i se întâmplaseră, mai nefericit era din pricina uneia dintre fiicele sale. Convinsă că dizgraţia puternicei mătuşi se datora protecţiei şi ajutorului acordate credinţei tatălui ei, fata încercase să se sinucidă.
Câtă speranţă şi suferinţă în oricare credinţă! Câtă incertitudine şi cât adevăr?

Mişcarea legionară, reactivată de americani

2008-03-12T20:16:00.000+02:00

ILARION TIU

Istoriografia românească de după 1989 omite cu bune ştiinţă un aspect important al relaţiilor dintre “imperialiştii” anglo-americani şi exilul românesc în primii ani de după război – trimiterea legionarilor în ţară pentru a rezista regimului comunist. În prealabil, extremiştii de dreapta fuseseră iertaţi de toate “păcatele” anterioare de către puterile occidentale.

După capitularea Germaniei în mai 1945, naziştii şi colaboratorii lor din ţările ocupate sau aliate au devenit ţinta proceselor politice, în care se judecau “crimele de război”. Aceste procese s-au ţinut atât în zonele ocupate de sovietici după conflagraţie, cât şi în teritoriile aflate sub administraţie franco-anglo-americană. Paradoxal, legionarii, plasaţi cu precedere în zonele americane de ocupaţie, au scăpat de stigmatul de “aliaţi ai naziştilor”, deşi Corneliu Codreanu se declarase în perioda interbelică adept fidel al politicii lui Hitler.
RECUNOAŞTERE INTERNAŢIONALA. În timpul războiului, în afara graniţelor României activa o importantă comunitate de legionari, emigrată în Germania, Italia şi Spania după aşa-zisa “rebeliune” contra lui Ion Antonescu din 21-23 ianuarie 1941. Hitler i-a luat “în grijă pe “capii” Mişcării, pentru cazul în care Antonescu ar fi “deraiat” de la alianţa cu Germania. Dictatorul nazist n-a avut nevoie să se folosească de “atu”-ul legionar, deoarece Ion Antonescu i-a fost colaborator fidel în războiul din Est. Însă “defecţiunea” de la 23 august 1944 i-a reactivat politic pe legionari, deoarece naziştii au decis să sprijine un guvern român în exil, care să susţină o mişcare de sabotaj în spatele forntului sovietic. Din decembrie 1944 până în mai 1945, la Viena, a funcţionat guvernul Horia Sima, constituit în majoritate din legionari exilaţi în timpul lui Antonescu şi câţiva militari care dezertaseră deoarece nu doreau să se supună sovieticilor.
Împărţirea Austriei în zone de influenţă ale Aliaţilor i-a găsit pe legionari în teritoriile controlate de americani, în cea mai mare parte. Foştii membri ai guvernului de la Viena (fără Horia Sima, care fugise în nordul Italiei) au formulat un memoriu militarilor americani, prin care-şi exprimau dorinţa de a lupta în continuare împotriva comunizării României. Însă la acea dată Statele Unite nu-şi permiteau să susţină public o dizidenţă în spaţiul controlat de Uniunea Sovietică din Europa de Est, astfel că legionarii “cu grade” au fost arestaţi şi internaţi în lagăre. Ei au fost anchetaţi de o comisie care activa pe lângă Tribunalul de la Nurnberg, pentru a se stabili în ce măsură se făceau vinovaţi de crime de război. Cercetările au relevat faptul că membrii Mişcării legionare nu se făceau responsabili de crime de război în Est, astfel că au fost absolviţi de orice responsabilitate privind abuzurile contra populaţiei şi evreilor peste Nistru.
Începând din 1946, legionarii au început să fie “curtaţi” de franco-anglo-americani, pe fondul răcirii relaţiilor cu Uniunea Sovietică. Serviciile secrete ale puterilor democratice elaborau în acea perioadă tot felul de scenarii post-belice privind relaţiile internaţionale, printre care şi finanţarea unui război de gherilă contra sovieticilor în statele comunizate de Armata Roşie.
SIGURANŢA “IA MASURI”. Alertaţi de sovietici cu privire la “uneltirile” legionare, conducătorii serviciilor de informaţii româneşti trimit în martie 1947 un ofiţer la Viena pentru a face observaţii despre activităţile anti-comuniste. Acesta a constatat că emigraţia legionară din Austria se ridica la circa 600 de oameni, plasaţi în lagăre de refugiaţi la Graz, Linz, Innsbruck şi în alte câteva oraşe din zona americană. La Viena locuiau doar câţiva dintre lideri, care meţineau contactele cu Horia Sima şi plănuiau împreună cu consulul general al României, pe nume Cârstciuc, eventuale operaţiuni de paraşutare în ţară. Legionarii benefiaciau de sprijinul material al Serviciului Secret American (CIC), care a continuat pregătirea extremiştilor români începută de nazişti în timpul guvernului de la Viena. Primii oameni fuseseră trimişi în Dobrogea, cu scopul de a culege informaţii despre Armata Roşie şi despre starea de spirit a populaţiei. Sovieticii i-au cerut ofiţerului român de Siguranţă să tranmită Ministerului de Externe de la Bucureşti să-l recheme degrabă pe Cârstciuc la “centrală”, deoarece manifesta o atinutine anti-sovietică făţişă. Acesta era acuzat că primea bani de la serviciile speciale ale SUA, prin intermediul ambsadei de la Viena, pe care o vizita zilnic. În schimb, la reprezentanţa diplomatică a URSS-ului nu fusese decât o singură dată.
În ciuda protestelor sovietice, americanii şi englezii au continuat să-i sprijine pe legionarii din Austria în efortul lor de a organiza o mişcare de rezistenţă. Pe lângă paraşutări, aceştia au ajuns în ţară cu documente falsificate. Astfel, prin intermediul Crucii Roşii, legionarii se deghizau în medici sau asistenţi, iar odată ajunşi în România acţionau după planurile puse la punct în Occident. Însă “operaţiunea austriacă” n-a avut amploarea gândită iniţial de legionari, datorită securizării graniţelor şi informărilor pe care le trimiteau sovieticii din capitala Austriei. În Viena, faţă în faţă cu sediul Serviciului Secret american funcţiona un pretins “centru de refugiaţi” al URSS-ului, care de fapt desfăşura activităţi de spionaj. Este foarte posibil ca multe dintre planurile americanilor pentru România să fi fost deconspirate, legionarii căzând victime ale acestor scurgeri de informaţii.
RAZBOIUL RECE ŞI LEGIONARII. Începând cu 1949, legionarii devin tot mai “atractivi” pentru planurile de sabotare din interior a regimurilor comuniste. Această strategie fusese pusă la cale de Harry Truman (preşedintele SUA) şi Vincent Auriol (preşedintele Franţei), având ca scop înfiinţarea unor armate de exil ale ţărilor din Europa de Est. Mai întâi, anglo-francezii s-au adresat lui Nicolae Rădescu şi Consiliului Naţional Român, însă politicienii “democraţi” nu au putut mobiliza “cadre” pentru o eventuală armată română de exil. În acel moment legionarii au “intrat în cărţi” din nou, fiind cunoscută experienţa lor în acţiunile clanadestine, precum şi anticomunismul de care dădeau dovadă.
Horia Sima a fost contactat de doi ofiţeri de informaţii (unul francez şi unul american) pentru a negocia condiţiile în care legionarii urmau să fie folsiţi în acţiuni de sabotaj din România. Planul avea doua componente – o parte ofensivă de pătrundere în România şi acţiuni de informaţii, plus o parte contrainformativă, în afară ţării, care acoperea prima operaţiune. Pentru fiecare componentă a planului au fost solicitaţi 50 de legionari. Horia Sima s-a ocupat personal de selectarea “recruţilor” (care urmau să fie instruiţi de franco-americani), ţinând contactul cu ei prin intermediul a doi apropiaţi – Mircea Dimitriu şi Traian Borobaru.
Cei 100 de legionari au fost instruiţi în Franţa de către serviciile militare ale acestui stat, în colaborare cu instructori americani. O parte dintre ei mai fuseseră pregătiţi în perioada 1944-1945 de nazişti pentru misiuni de acelaşi fel, având oarecare experienţă. Instruirea “agenţilor” avea mai multe etape. În primul rând învăţau telegrafia Morse, dorindu-se ca la o echipă de 3-4 oameni să fie o persoană cunoscătoare a acestui cod de comunicaţie. Apoi învăţau tehnici de falsificare a documentelor, pentru a-şi procura tot felul de legitimaţii şi acte de călătorie în timpul activităţii din România. Instrucţia prevedea şi însuşirea unor tehnici de auto-apărare, de tir sau de camuflare în caz că ar fi fost descoperiţi. O atenţie importantă în programul de antrenament se dădea lecţiilor de paraşutism, care se ţineau în sudul Franţei, în baze militare. Armata franceză a fost implicată “până în gât” în acest proiect, transportându-i pe “recruţi” cu avioane militare când schimbau locul de instrucţie. Aviaonele care-i transportau pe legionari în România plecau din Franţa, făceau o escală în Grecia, apoi treceau pe deasupra Bulgariei pâna la Marea Neagră, zburând pe teritoriul României la joasă altitudine, pentru a nu fi detectate de radare. Aproape toate transporturile au avut ca destinaţie finală zona Carpaţilor Meridionali, unde se aflau alte grupuri de “rezistenţi”.
Agenţii de informaţii franco-americani, sau chiar legionarii implicaţi în proiect, nu au fost atât de discreţi încât să menţină secretul total al operaţiunii. Astfel că, serviciile de informaţii externe ale României, ajutate cel mai probabil de “colegii” sovietici, au interceptat unele echipe paraşutate şi i-au arestatat pe “agenţii imperialiştilor”. Programul a fost întrerupt în 1953, după prinderea unui “lot” de zece “paraşutaţi”, cărora li s-a organizat un proces public. Au fost condamnaţi la moarte şi executaţi la închisoare Jilava în noaptea de 31 octombrie spre 1 noiembrie 1953.
Încheierea proiectului a fost determinată şi de evoluţia relaţiilor internaţionale, întrucât după moartea lui Stalin puterile democratice şi Uniunea Sovietică au pus în practică principiul “coexistenţei paşnice”, stopându-se planurile de “sabotare din interior” a regimurilor comuniste.

ASISTENŢA UMANITARA
Emigraţia legionară nu a fost implicată numai în proiectele puterilor occidentale de sabotare a adversarilor comunişti. În primii ani după încheierea războiului, principala misiune a “gardiştilor” a fost asistenţa grupurilor de refugiaţi politic, care părăseau România de teama represiunii comuniste. Aflându-se în Austria sau Germania încă din anii ’40, legionarii aveau experienţă în organziarea unor tabere de refugiaţi, oferindu-şi serviciile pentru toţi emigranţii, nu numai pentru “fraţii ideologici”. Spre exemplu, la Salzburg (Austria) au cumpărat în 1945 o baracă de lemn care se afla peste un buncăr, organizând aici un lagăr de refugiaţi. Au amenajat un dormitor cu 15 paturi, o sala de mese şi o bucătărie, oferindu-le adăpost pentru câteva zile românilor care se îndreptau spre vestul Europei. În acest proiect s-au implicat şi numeroşi preoţi greco-catolici (ce primeau sprijin de la Biserica Catolică austriacă), precum şi biserica ortodoxă românească din Viena. Astfel de asociaţii ale emigranţilor care ofereau consultanţă exilaţilor români au funcţionat până la sfârşitul anilor ’40, fiind conduse în general de legionari. În anii ’50, majoritatea structurilor de acest fel au fost transformate în asociaţii culturale, care au funcţionat până la căderea comunismului în Europa.

“Fenomenul Piteşti”

2008-03-11T20:15:00.000+02:00

ILARION TIU

Foştii membri ai Mişcării legionare au “deschis lista” valului de arestări efectuate după alegerile din 1946, în condiţiile în care erau “duşmanii ideologici” ai comuniştilor. Din rândul lor au fost “recrutate” primele “elemente” ale experimentelor de reeducare, care vizau crearea unui “om nou”, fie prin educaţie marxist-leninistă, fie prin tortură.

Imediat după alegerile din 1946, guvernanţii comunişti au renunţat şi la ultimele aparenţe de democraţie în relaţiile cu adversarii politici, trecând la intimidări “pe faţă”, sau chiar la arestări abuzive. În cazul legionarilor, legislaţia adoptată după 23 august 1944 le oferea acoperire juridică, extremiştii de dreapta fiind încadraţi în rândul “fasciştilor” ori “antonescienilor”. Nu de puţine ori li s-au înscenat procese pentru crime de război, deşi în perioada conflagraţiei din Est legionarii fuseseră în conflict cu Ion Antonescu şi nu participaseră la guvernare.
“TEMNIŢELE VERZI”. Când a început valul de arestări din 1947, în temniţele ţării se găseau mii de legionari, condamnaţi după aşa-zisa “rebeliune legionară” contra lui Ion Antonescu din 21-23 ianuarie 1941. Deşi erau condamnaţi politic nu au beneficiat de clemenţă din partea autorităţilor “democratice” după 23 august 1944, arestările continuând şi în anii 1944-1945, în urma prevederilor Convenţiei de Armistiţiu. Hărţuirea membrilor Mişcării legionare a luat o pauză după acordul semnat de Nicolae Petraşcu cu Ana Pauker şi Teohari Georgescu. Mulţi legionari au încercată să fugă din ţară, conştienţi de iminenţa instalării unui regim pro-sovietic, însă tranzitul ilegal al frontierei nu le mai era la fel de facil ca în timpul lui Carol al II-lea sau al lui Antonescu. În noaptea de 14/15 mai 1948 Siguranţa a executat un plan masiv de arestare a membrilor Mişcării legionare, numărul celor închişi ridicându-se la câteva mii.
“FĂRĂ MILĂ”. Imediat după arestare, tinerilor legionari li s-au înscenat procese în care erau acuzaţi că urmăreau sabotarea “regimului democratic”, ori că “unelteau” împreună cu “imperialiştii anglo-americani” la izbucnirea unui nou război mondial, prin atacarea Uniunii Sovietice de către occidentali. În aceste procese nu au contat probele, ci principiul “luptei de clasă”. În ceea ce priveşte acest mod de lucru este elocventă stenograma Consiliului de Miniştri din 27 martie 1957, când s-au discutat “problemele” apărute în cazul judecării unui “lot” de foşti poliţişti legionari, din cauza lipsei de probe. Ministrul Justiţiei, Gheorghe Diaconescu, a fost “aspru” mustrat de colegii săi ilegalişti din guvern pentru birocraţia de care dădea dovadă susţinând necesitatea probelor. Chivu Stoica (prim-ministru) îl instruieşte astfel pe subalternul său: “Tovarăşe, te aşezi pe principiul luptei de clasă, cu toate strigătele lui. Noi ştim cine este el (acuzatul, n.n.) pentru că a făcut cutare şi cutare. Care era procedeul din timpul burgheziei faţă de noi? Ne băteau şi ne dădeau 20 de ani de închisoare când veneam la proces, deşi nu existau piese la dosar. Să spui dumneata ce vrei, noi nu ştim şi te condamnăm, chiar dacă în dosar nu există piese”. În discuţie a intervenit şi Emil Bodnăraş, cu propriul exemplu de viaţă: “Colonelul Zmeu, care m-a judecat, ştiu că i-a spus procurorului: «Vezi, nu te lua după dosar!»“.
REEDUCAREA PRIN TORTURĂ. Majoritatea legionarilor arestaţi erau studenţi sau tineri absolvenţi, fiind profund afectaţi de faptul că-şi începeau maturitatea în închisoare. Spre deosebire de celelalte perioade de detenţie, legionarii nu mai puteau spera să beneficieze de vreun context extern afavorabil pentru ei. Astfel că, în închisoarea Suceava studentul Alexandru Bogdanovici iniţiază, cu acordul Securtăţii şi al conducerii penitenciarului, un program de “reeducare” prin cultură a tinerilor arestaţi, pentru a fi redaţi societăţii. Ideea a fost preluată de Eugen Ţurcanu, de asemenea legionar, care a propus însă o metodă violentă de “reeducare”, prin tortură şi umilinţă. Metoda lui Ţurcacu a fost apreciată de conducerea închisorii Piteşti, care i-a creat condiţii să o pună în practică începând cu decembrie 1949. În mare, planul consta în introducerea în celule a doi-trei deţinuţi-torţionari, care aveau misiunea de a sonda starea de spirit a celorlalţi deţinuţi. La un moment ales de conducerea închisorii şi de Eugen Ţurcanu, torţionarii declanşau maltratarea colegilor “reacţionari”, sub supravegherea nepăsătoare a gardienilor. După ce deţinutul vizat se “reeduca”, avea misiunea de a-şi maltrata cel mai bun prieten sau coleg, pentru a arata astfel ataşamentul faţă de regim. Experimentul a încetat în august 1951, când mai multe posturi occidentale au emis informaţii despre teroarea de la Piteşti. Între timp, experimentul fusese “exportat” şi în alte penitenciare cu deţinuţi polic: Gherla, Târgu Ocna, Ocnele Mari, Târgşor, Baia Sprie, Aiud.

EUGEN TURCANU, UN TORTIONAR NEFERICIT
Eugen Ţurcanu, iniţiatorul “reeducării prin tortură” de la Piteşti, activase în anii 1940-1941 în Frăţiile de Cruce legionare. După 1945, este student la Facultatea de Drept din Iaşi, unde se afirmă ca agitator comunist. În anul 1948 devine membru al Biroului Judeţean Iaşi, fiind trimis la Bucureşti să se specializeze în cariera diplomatică. Dar trecutul său legionar este “demascat”, ajungând în detenţie. Aici declară ca va face orice pentru a fi eliberat. “Fondează” experimentul Piteşti, însă până la urmă va fi scos “ţap” ispăşitor de către autorităţi. După alt proces în spiritul epocii, în nopatea de 17 spre 18 decembrie 1954 este executat în curtea închisoarii Jilava, alături de alţi 16 complici.

DEZUMANIZARE
Despre chinurile prin care a trecut ca victimă a “experimentului Piteşti”, dr Nicu Ioniţă ne-a relatat: “Am fost arestat în noaptea de 15 mai 1948, împreună cu mii de tineri din toată ţara. La început am stat la Suceava, iar în 1950 am fost mutat la Jilava, apoi la Piteşti. Acolo am fost victimă a experimentului lui Ţurcanu. După o lună de zile de la sosire, am fost anunţat de gardieni că trebuie să mă mut la Camera 1 subsol. Înainte de transfer am fost supuşi de gardieni unei «percheziţii» umilitoare... În Camera 1 subsol i-am reîntâlnit pe doi dintre colegii de detenţie de la Suceava, însă nu am intrat în vorbă cu ei. În total eram 32 de deţinuţi, dintre care unii nu scoteau o vorbă toată ziua. Însă erau chemaţi periodic la anchete – aceia erau informatorii din celulă, care strângeau «date» înainte să înceapă «reeducarea». Nefericitul eveniment s-a petrecut la 6 decembrie 1950 (era ziua mea onomastică). Cei doi «suceveni» despre care v-am spus au venit spre mine, deşi nu schimbasem o vorbă cu ei. Dintr-o dată am fost lovit, căzând în inconştienţă. Când m-am dezmeticit şi m-am ridicat, l-am auzit pe Ţurcanu urlând că suntem nişte bandiţi, nişte criminali şi că trebuie să ne reeducăm. Am fost avertizaţi că viaţa noastră este în mâna lor, a torţionarilor. Şi-a arătat identitatea şi adjunctul lui Ţurcanu din celula noastră, în persoana lui Alexandru Mărtinuş, student la Litere în Iaşi. Acesta nu scosese o vorbă de când eram acolo, iar acum răcnea ca un nebun, acuzându-ne că suntem «duşmani ai poporului». Ceea ce a urmat este greu de descris. Bătăile, torturile, umilirile erau la ordinea zilei. Din cei 32 de deţinuţi, vreo şapte-opt am refuzat să ne «reeducăm». Şi pentru asta am fost dezumanizaţi. Trebuia să stăm tot timpul chirciţi, cu genunchii la piept, poziţie pe care am botezat-o «Gânditorul». Pentru a merge la tinetă trebuiam să ridicăm mâna. Dacă torţionarii nu doreau să ne lase, trebuia să rezistăm. Existau perioade în care nu ni se permitea să ne facem nevoile două-trei zile. Au existat torturi şi umiliri pe care numai mintea unui intelectual le-ar concepe”.

Opozanţii verzi

2008-03-11T20:14:00.000+02:00

ILARION TIU

După război, legionarii au fost toleraţi o perioadă de PCR, în urma acordului din 1945, semnat de Nicolae Petraşcu cu Ana Pauker şi Teohari Georgescu. Însă “victoria” în alegerile trucate din 1946 le-a oferit guvernanţilor comunişti puterea totală, decizând să-şi neutralizeze opozanţii, începând cu “fasciştii” din Mişcarea legionară.

Celebrul acord dintre legionari şi comunişti din decembrie 1945 nu a fost luat în serios nici o clipă de nici una dintre părţi. Comuniştii au strâns informaţii pentru arestarea “în bloc” a legionarilor la momentul oportun. De cealalaltă parte s-au continuat relaţiile cu emigraţia din Occident, în vederea organizarii unei “revoluţii anticomuniste”.
DEZBINARE. Siguranţa, prin direcţia centrală şi organismele regionale a întocmit rapoarte lunare despre puterea Mişcării legionare, paraşutările din Occident, dispariţiile de la domiciliu ale militanţilor cunoscuţi etc. În 1947, serviciile secrete aveau o imagine foarte clară a Mişcării legionare, surprinzând dezbinarea, dar şi teribilismul radicalilor. Cea mai importantă grupare se afla sub coordonarea lui Nicolae Petraşcu, mâna dreaptă a lui Horia Sima. Legionarii din jurul lui Petraşcu respectau aşa-zisa neutralitate, refuzând să ia public atitudine contra regimului. Însă în realitate ei aşteptau “ordinul de luptă” de la Horia Sima, care se afla în Occident şi îşi făcuse relaţii cu serviciile secrete anglo-franco-americane. Siguranţa aprecia că această grupare era cea mai periculoasă, fiind capabilă să reziste în cadrul unei “prigoane” şi având resurse pentru organizarea unor sabotaje ori comploturi.
Despre restul legionarilor Siguranţa nu-şi făcea probleme, întrucât “codreniştii” din jurul lui Radu Mironovici adoptau mai degrabă o poziţie mistică decât “de luptă”. Gruparea era “infiltrată” de tot felul de oportunişti, precum Vasile Noveanu sau Augustin Bidianu, legionari care în vreme de “prigoană” trataseră atât cu regele Carol al II-lea, cât şi cu Ion Antonescu. Acum testau şi disponibilitatea comuniştilor de a-i băga în seamă. În ceea ce-i privea pe “macedoneeni”, prognozele erau “optimiste”, deoarece încercau să-şi scape piele prin “înrolarea” în PCR sau în Frontul Plugarilor. Printre altele, încercau să obţină sprijinul Floricăi Bagdasar, ministru a Sănătăţii de origine macedoneană.
IZOLARE. Însă resursele legionarilor erau destul de modeste în acei ani. Abia dacă se puteau întruni, folosind tot felul de tertipuri pentru a organiza şedinţe. Unele cuiburi din Bucureşti apelau la metoda excursiilor în jurul Capitalei de la sfârşiturile de săptămână, camuflându-se ca turişti pentru a schimba informaţii. Ca şi în timpul represiunii carliste şI antonesciene, elevii din Frăţiile de Cruce au fost folosiţi cât s-a putut de mult în activitatea de curierat. Având vârste fragede nu erau bănuiţi că susţineau acţiuni “fasciste”. Însă din octombrie 1947, după începerea anului şcolar, direcţia centrală a Siguranţei a recomandat agenţilor din teritoriu să fie mult mai “vigilenţi” cu activitatea elevilor, deoarece puteau fi “infestaţi” cu “microbul” legionar. În aceiaşi perioadă au început şi recrutări masive de informatori în comunităţile rurale unde trăiau legionari. Guvernanţii doreau să păstreze încă aparenţele, fără a interveni brutal în destrămarea cuiburilor sau în “demascarea” legionarilor din PCR sau Frontul Plugarilor. Siguranţa se afla în etapa strângerii de informaţii.
INTIMIDARE. Însă această toleranţă se aplica doar legionarilor care nu-şi manifestau public apartenenţa la extrema dreaptă. Foştii membri ai Gărzii de Fier care se arătau “nostalgici”, prin discursuri sau alte forme de “propagandă contra regimului democrat”, au fost intimidaţi prin diferite metode, sau chiar arestaţi. La începutul anului 1947, Ministerul de Interne a emis ordinul cu nr. 50.000, prin care structurile adiacente – Jandarmerie, Poliţie, Siguranţă – trebuiau să declanşeze o operaţiune de “ridicare a instigatorilor”. Astfel, cetăţenii care se arătau nemulţumiţi de guvernul Groza sau de ocupaţia sovietică puteau fi reţinuţi, pe motiv că “agitau spiritele”. La acea dată România semnase deja Tratatul de Pace de la Paris, iar regimul de la Bucureşti era recunoscut internaţional. Jandarmii şi poliţiştii au început să cutreiere satele şi cartierele oraşelor, arestând demostrativ câte un “agitator” şi anunţându-i pe eventualii opozanţi că ar fi bine să se autocenzureze dacă au de gând să critice public Partidul Comunist. În unele comunităţi panica a fost atât de mare, încât la vederea jandarmilor oamenii plecau de acasă, de frică să nu fie arestaţi.
Un caz de “reacţionar” legionar a fost un anume Ionescu Ştefan din comuna Burdujeni (jud. Suceava), care în mai multe rânduri afirmase public că “guvernul Groza este format din hoţi, care vor duce ţara de râpă”, iar “Stalin este un bandit, care fură tot din ţară pentru a hrăni armata lui flămândă”. Respectivul a fosr arestat de jandarmii din localitate, i s-a întocmit un dosar de “instigator” şi a fost internat în penitenciarul Gherla, în baza ordinului 50.000/1947. Această dispoziţie a justificat hărţuirea legionarilor până în noaptea de 14/15 mai 1948, când a fost emis celebrul plan de arestare a adepţilor extremei drepte din toată ţara.

Subiecte

2008-03-10T01:58:00.000+02:00

► 23 august 1944
► A. Toma
► A.I. Vasinski
► Abdicarea regelui Mihai I 1947
► Ajutorul Rosu
► Alegerile 1946
► Alexandra Sidorovici
► Alexandru Barladeanu
► Alexandru Dobrogeanu-Gherea
► Alexandru Draghici
► Alexandru Moghioros
► Alexandru Nicolschi
► Alexandru Sahia
► Alexandru Stefanski-Gorn
► Amicii URSS
► Ana Pauker
► Ana Toma
► Andrei Jdanov
► Apararea Patriotica
► Arestarea opozitiei
► ARLUS
► Armata populara
► Armata Rosie in Romania
► Atentat Senat 1920
► Avram Bunaciu
► Bela Breiner
► Bela Kun
► Belu Zilber
► Biserica in comunism
► BMT
► BND
► Boris Stefanov
► CAER
► CAP
► CEKA
► Centralism democratic
► CGM
► Chivu Stoica
► Ciulei
► Cominform
► Comintern
► Comitetul National Antirazboi
► Conferinta de la Ialta
► Conferinta de pace de la Paris 1947
► Conferinta Nationala a PCR din octombrie 1945
► Congrese PCdR
► Conspirativitate
► Constantin Agiu
► Constantin Doncea
► Constantin Parvulescu
► Constantin Radulescu-Motru
► Constantin Titel-Petrescu
► Conventia de Armistitiu
► Corneliu Manescu
► Corneliu Zelea-Codreanu
► Cristian Rakovski
► Desfiintarea PNT
► Desfiintarea PSD
► Dimitrie Ganev
► Divizia Horia Closca si Crisan
► Divizia Tudor Vladimirescu
► Dumitru Petrescu
► Ecaterina Arbore
► Economia in comunism
► Editoriale
► Egon Balas
► Elek Koblos
► Elena Filipovici
► Elisabeta Luca
► Emil Bodnaras
► Emil Calmanovici
► Enver Hoxha
► Eugen Rozvan
► Evreii si comunismul
► Exilul anticomunist
► Fascism
► Felix Dzerjinski
► FND
► Foametea din Moldova 1946-1947
► Fractionism
► Frontul Plugarilor
► Fronturile Populare
► Gavrila Birtas
► Gen. Nicolae Macici
► George Enescu
► Gheorghe Apostol
► Gheorghe Cristescu
► Gheorghe Gaston-Marin
► Gheorghe Gheorgiu-Dej
► Gheorghe Pintilie
► Gheorghe Stoica
► Gheorghe Tatarescu
► Gheorghe Vasilichi
► Gheorghi Agabekov
► Gheorghi Dimitrov
► Ghizela Vass
► Gogu Radulescu
► Greva regala 1945
► Grigore Preoteasa
► Grivita 1933
► Gulag
► Hitler
► Inchisoarea Caransebes
► Inchisoarea Doftana
► Inessa Armand
► Internationala
► Invatamantul in comunism
► Ioan Mocsony-Starcea
► Ion Flueras
► Ion-Gheorghe Maurer
► Iosif Chisinevschi
► Iosif Ranghet
► Janos Kadar
► Justinian Marina
► Justitia populara
► Lagarul de la Targu Jiu
► Lazlo Rajk
► Lenin
► Leon Blum
► Leonid Brejnev
► Leonte Rautu
► Leonte Tismaneanu
► Lica Gheorghiu
► Liuba Chisinevschi
► Lotar Radaceanu
► Lucretiu Patrascanu
► Lupeni 1929
► MADOSZ
► MAN
► Manifestatia pro-regala noiembrie 1945
► Marcel Pauker
► Marea Teroare stalinista
► Marx
► Marxism
► Maurice Thorez
► Max Goldstein
► Mihail Roller
► Mihail Sadoveanu
► Miron Constantinescu
► Miron Radu Paraschivescu
► Miscarea de rezistenta anticomunista
► Miscarea legionara
► Moscu Kohn
► Mussolini
► Nadejda Krupskaia
► NATO
► Nationalizarea
► Nazism
► Nichifor Crainic
► Nicolae Ceausescu
► Nicolae Radescu
► Nicu Tudor
► Nume conspirative
► ONU
► Organizatia de partid din inchisori
► Pamfil Seicaru
► Panait Istrati
► Paul Niculescu-Mizil
► Petre Borila
► Petre Constantinescu-Iasi
► Petre Gheorghe
► Petre Pandrea
► Petru Groza
► Plan cincinal
► Planul Marshall
► Procese comunisti interbelic
► Procesele criminalilor de razboi 1945
► Procesul Dealul Spirii
► Procesul lui Ion Antonescu
► Procese politice
► Procesul ziaristilor fascisti 1945
► Proletcultism
► Rasputin
► Razboiul civil Rusia
► Razboiul Rece
► Reforma agrara 1945
► Reforma monetara 1947
► Relatii culturale romano-sovietice
► Remus Koffler
► Retrocedarea Transilvaniei de NV 1945
► Revolutia octombrie 1917
► Rezistenta in munti
► Scarlat Callimachi
► Scolile de partid
► Securitate
► Serge Moscovici
► Sergiu Celac
► Sfaturile populare
► Silviu Brucan
► Sindicatele Rosii
► SMT-uri
► Sorin Toma
► Sovromuri
► Stahanovism
► Stalin
► Santierele nationale
► Stefan Foris
► Stefan Voitec
► Tarul Nicolae al II-lea
► Tatar-Bunar
► Tatiana Pauker
► Teodor Bugnariu
► Teohari Georgescu
► Tezaur
► Tita Cristescu
► Tito
► Tovarasii de drum
► Tribunalele poporului 1945-1946
► Trotki
► Trupele sovietice din Romania
► Tudor Arghezi
► Uniunea Patriotilor
► Valter Roman
► Vanda Nicolski
► Vasile Luca
► Vasile Roaita
► Victoria Sarbu
► Vitali Holostenko
► Vladimir Mazuru
► Vladimir Putin

“Bandele” din munţi, “lichidate” de Securitate

2008-03-05T20:09:00.000+02:00

FLORIN MIHAI

Între 1945 şi 1958 Securitatea s-a războit cu forţe inegale, cu grupările anticomuniste din munţi. Cu ajutorul informatorilor racolaţi prin şantaj, tortură sau mituire, mobilizând mii de soldaţi, “braţul înarmat al partidului” a anihilat grupurile de rezistenţă. “Insurgenţii” care scăpau din încleştările armate erau executaţi fără milă sau închişi la ani grei de detenţie.

Reprimarea mişcării de rezistenţă a intrat, între anii 1945-1948, în sarcina Siguranţei de Stat. Începând cu august 1948, prin înfiinţarea Direcţiei Generale a Securităţii Poporului (denumire intermediară pentru instituţia Securităţii), autorităţile s-au concentrat pe lichidarea rezistenţei. Din cauza extinderii grupărilor de partizani în diverse locuri, s-a acordat credit direcţiilor regionale ale Securităţii. La nivel local, s-au înfiinţat Comandamente Unice sub a căror autoritate a fost plasat un aparat uman şi logistic impresionant. S-au alcătuit trupe mixte de securişti şi miliţieni. Împotriva luptătorilor din munţi organizaţi în grupări restrânse numeric (10-20 membri) erau trimise companii şi plutoane. Pentru a depista şi anihila “bandele”, Securitatea a creat reţele de informatori, recrutaţi cel mai adesea dintre pădurari, cabanieri, ciobani şi muncitori forestieri. Adepţi ai metodei “biciului şi zăhărelului”, agenţii ameninţau, şantajau şi mituiau totodată sătenii de la poalele munţilor, în speranţa obţinerii vreunei informaţii. Asupra rudelor se declanşau presiuni pentru dezvăluirea ascunzătorilor, ajungându-se deseori la arestări abuzive. În schimbul eliberării familiilor, li se cerea partizanilor să se predea de bună voie.
CAPCANE. Pentru a lua urma “proscrişilor”, pădurarii lăsau semne în pădure, pietre lunguieţe puse în poziţie verticală, beţe încrucişate, frunze lipite şi pietre puse pe rădăcini. “Să nu se mai obosească să mai pună semne pe plaiuri, după metoda sovietică (…) diferite şi toate scamatoriile pe care le aşază ei etc., s-a adresat în 1951 Vasile Motrescu “organelor silvice”. Îi sfătuiesc să-şi vadă de serviciu că eu semnele nu le stric, le ocolesc şi urmă nu fac şi dacă vor umbla mult, aceste semne vor da rezultate rele”. Din mărturiile lui Ioan Gavrilă-Ogoranu, care a acţionat în Munţii Făgăraş, reiese că Securitatea a folosit şi alte mijloace pentru descoperirea luptătorilor. “La început alcătuiau planuri cusute cu aţă şi cu sfoară, de le puteai vedea de departe, dar mai târziu s-au specializat, şi-a amintit Gavrilă-Ogoranu. Să dau un exemplu: nici cele mai sfinte lucruri n-au fost ocolite. Grupul nostru a căzut printr-un ofiţer de Securitate, Niculescu care a urmat o şcoală de teologie, cursul scurt. A fost hirotonisit preot şi a fost trimis într-un sat de sub munte. Făcea serviciile religioase, spovedea oamenii şi la spovedanie întreba – sunt spusele lui, ale acestui ofiţer de Securitate – «Nu cumva ai legături cu băieţii ăştia din munţi, că vreau să-i ajut?». Mulţi n-au ştiut, mulţi şi-au dat seama de cursă, până când o femeie a spus: «Părinte, dacă vrei să ai legătură în munţi, vorbeşte cu profesorul…» Atâta mi-a trebuit, ca să ştiu de unde să prind aţa ca să distrug banda din munţi”, zicea el. Mare succes în combaterea rezistenţei a avut şi metoda înfiinţării unor grupări anticomuniste fictive. Odată intraţi în contact cu “bandiţii”, agenţii infiltraţi le dobândeau încrederea şi, la momentul oportun, îi predau DGSP-ului.
INTERVENŢII ÎN FORŢa. După ce obţinea un indiciu despre locaţia unei grupări de rezistenţă, Securitatea deplasa la faţa locului camioane cu trupe de intervenţie. Echipajele erau însoţite de câini dresaţi (buldogi şi ciobăneşti germani). În situaţii “speciale”, atunci când vremea era favorabilă, se făcea şi o recunoaştere aeriană. În jurul partizanilor se creau unul sau mai multe cercuri de militari, care făceau imposibilă orice tentativă de evadare. Pe timpul iernii, trupele de represiune se deplasau cu sănii şi foloseau patrule cu schiuri. Din cauza condiţiilor atmosferice sau a insuficientei pregătiri a militarilor, se putea întâmpla ca o descindere a Securităţii să eşueze. Un raport al Securităţii Regionale Timiş, angrenate în “lichidarea bandei Uţă”, prezintă o astfel de situaţie. “Contactul cu bandiţii s-a luat în zorii zilei de 7 III a.c., se menţiona în raportul din 10 martie 1949 al Comandamentului Unic Timiş, prin deschiderea focului de către bandiţi, la care răspunzându-se cu foc, a fost rănit mortal banditul Izbaşa şi rănit banditul Armaş Nistor, care a reuşit să fugă, fiind favorizat de viscol puternic ce bântuia regiunea, cu căderi de zăpadă foarte abundentă ce a redus invizibilitatea (sic) la cca 1 m. Banditul fugit a fost urmărit pe urmele de sânge numai 5 km de către un ploton cu câinele de urmărire, însă din cauza precipitaţiunilor de zăpadă şi a viscolului puternic, urmele s-au pierdut. În obiectivul dat s-a găsit numai aceşti bandiţi, restul deplasaţi pe la alte adăposturi, neidentificate până în prezent.”
EXECUŢII SUMARE. Odată arestaţi, oamenii intrau în “malaxorul” “noii justiţii”. Erau acuzaţi de uneltire împotriva ordinii sociale, crima de răzvrătire şi delictul de deţinere ilegală de armament. Atunci când inculpaţii căpătau, pe căi ilicite, buletine în alb, erau acuzaţi şi de fals în acte publice. Prietenii şi rudele care-i găzduiau şi hrăneau pe membrii rezistenţei erau acuzaţi de “favorizare şi tăinuire la crima de uneltire contra ordinii sociale”. Cele mai grele pedepse le primeau liderii, care erau executaţi imediat. Ceilalţi primeau ani grei de închisoare, până la 25 de ani muncă silnică. Socotiţi “elemente primejdioase”, condamnaţii erau închişi la Aiud şi Gherla.

OCHI PENTRU OCHI…
Cum legile conspirativităţii funcţionau cu succes printre răzvrătiţi, singura posibilitate de scurgere a informaţiilor era trădarea. Condamnată de “filozofia” legionară ca un păcat capital, trădarea se pedepsea în grupurile de fugari cu uciderea vinovatului. Se păstra şi aparenţa legalităţii, prin înfiinţarea unui tribunal adhoc. S-a creat o adevărată psihoză a trădării, căreia îi cădeau victime şi oameni nevinovaţi. A fost şi cazul ţăranului Răchiţeanu, din comuna Răchiţele, judeţul Cluj. În 1949 omul aproviziona cu alimente, hrană şi muniţie gruparea Teodor Şuşman, din Munţii Apuseni. Agenţii Securităţii au aflat secretul lui Răchiţeanu. L-au supus unui interogatoriu, cu tehnicile “specifice” ale torţionarilor Securităţii, în urma căruia a semnat un angajament de colaborare cu “autorităţile”. Urma să le furnizeze informaţii despre ascunzătorile din munţi. Deşi Răchiţeanu s-a ferit să spună ceva securiştilor, el îşi “semnase” deja condamnarea la moarte. Un consătean “binevoitor” l-a informat pe Şuşman despre vizitele lui Răchiţeanu la Securitate. La câteva zile Răchiţeanu a dispărut, întărind (ironie a sorţii) convingerea securiştilor că se aliase cu “banda Şuşman” şi “fugise” în munţi.

Haiducii secolului XX

2008-03-05T20:08:00.000+02:00

FLORIN MIHAI

“Fugarii” au învăţat în timp din propria experienţă, în cursul anilor de “sihăstrie”, cum să citească semnele naturii, să nu lase urme pe frunze sau zăpadă, să vâneze fiare sălbatice şi să înveţe avantajele cojocului tăbăcit fără sare. Cei care au respectat regulile supravieţuirii, au făcut zile negre Securităţii. Cei care le-au nesocotit, au plătit cu viaţa.

Prima grijă a “fugarului” ajuns în hăţişurile pădurii sau pe înălţimile muntelui, era încropirea unui adăpost şi asigurarea hranei. La început, partizanii au înfiinţat adevărate tabere, denumite printre iniţiaţi, “stat major”. Era locul în care se adunau, la sfat, partizanii. Preferau zone protejate de desişul pădurii, stânci uriaşe şi cursuri de apă. Construiau foarte rar cabane, preferând în schimb amplasarea de corturi militare. Drept perne foloseau saci umpluţi cu frunze, iar pături – piei de oaie de la ciobani. O vatră de piatră şi un ceaun pentru mâncare completau dotarea austeră a taberei. Din asemenea “cuib de vultur”, supravegheau uşor trecătorile din munţi. La căile de acces spre tabără, grupau întotdeauna santinele, care se schimbau prin rotaţie la câteva ore, în funcţie de mărimea grupului. Pe timpul verii, abandonau taberele, schimbându-şi în fiecare noapte culcuşul, pentru a nu fi descoperiţi. Drept adăposturi temporare foloseau cabanele izolate sau părăsite, peşterile şi refugiile montane. În timpul iernii, coborau în sate, la rude şi prieteni de încredere, care îşi riscau libertatea, “tăinuindu-i” în fânare, grajduri sau şuri de paie.
ŢINUTa DE FUGAR. Din cauza mediului umed, partizanii au adoptat îmbrăcămintea păstorilor. Amestec de pragmatism şi confort termic, vestimentaţia partizanului cuprindea ca piese “de bază” bocanci uşori, o cămaşă groasă, o haină din postav rezistent la umezeală şi ploaie, de culoare închisă pentru a se pierde în întunericul pădurilor, pantaloni pană din postav. Pentru a uşura deplasarea printre crengi, se renunţa la buzunarele, gulerul şi căptuşeala hainei. Jambiere de piele “urcau” deasupra picioarelor, ferindu-le de umezeală şi de fiarele pădurii. Cea mai importantă piesă a vestimentaţiei era cojocul de oaie, tăbăcit fără sare, pentru a nu reţine apa şi croit mai lung pentru a acoperi şi genunchii. Tot din blană de oaie era confecţionată şi căciula, mulţi preferând modelul rusesc, “cu urechi”.
MaMaLIGa CU BRÂNZa. Dacă în textele literare despre haiduci, mesele acestora sunt descrise ca îmbelşugate, şi stropite din plin de clondire cu vin, meniul zilnic al unui om hăituit era desigur diferit, frugal. La început primeau din satele învecinate pâine, slănină, paste făinoase şi orez, dar când rezervele se împuţinau, consumau brânză de la ciobani şi mămăligă. Mălaiul avea avantajul că rezista la umezeală, iar mâncarea era uşor şi repede pregătită. Grupările care se deplasau continuu prin munţi înlocuiseră ceaunul cu o oală de aluminiu în care fierbeau mămăliga. Oamenii aveau grijă să dea oala cu funingine, pentru a evita sclipirile ei în soarele amiezii. Vânătorii iscusiţi consumau şi carne de vânat.
ARSENAL VARIAT. O altă preocupare a grupărilor de rezistenţă era achiziţionarea de armament şi muniţii. Procurarea armelor se făcea pe mai multe căi. Mulţi dintre fugari îşi păstraseră armele cu care luptaseră în timpul războiului. Alţii, prea tineri pentru recrutare, obţinuseră arme de la rudele mai în vârstă. Au existat situaţii când grupările anticomuniste au contactat ofiţeri activi de la care au primitt arme. În alte cazuri, au atacat depozite ale Armatei. Soldaţii germani care fugeau din calea Armatei Roşii, cei din Valea Prahovei, lăsau şi ei armele românilor, primind în schimb hrană şi îmbrăcăminte. Pistoale mitralieră Oriţa, Beretta, puşti Mannlicher, ZB-uri constituiau arsenalul obişnuit al rezistenţei. Tot de la foşti ofiţeri s-au primit busole, binocluri, hărţi militare. Organizaţiile importante construiau în munţi adevărate depozite de arme, având grijă să expună cartuşele periodic la soare, pentru a le feri de umezeală. Deşi cantitativ armele acopereau necesarul de luptă al trupelor de partizani, starea lor de funcţionare era de multe ori precară.

MANUAL DE SUPRAVIEŢUIRE
Vasile Motrescu, membru al rezistenţei anticomuniste din Bucovina, a întocmit în 1953 un set de reguli pentru partizanii din munţi. Aceştia trebuiau să coboare foarte rar în sate. Pe timp de vară, Motrescu recomanda adăposturi improvizate, evitându-se construirea de colibe şi corturile. Plaiurile, drumurile şi poienile trebuiau ocolite la cel puţin 100 de metri noaptea şi 200 metri ziua. De asemenea, erau de evitat şi stânile şi barăcile cu muncitori. În schimb, în timpul iernii, îi sfătuia pe partizani să nu se deplaseze nicăieri. “Niciodată să nu dai punct de întâlnire precis, scria Vasile Motrescu în însemnările sale. Trebuie să se circule cu o deosebită atenţie şi simţ, să calci încet şi sigur, iar când ai auzit vreun zgomot neobişnuit de tine şi simţit ceva un foşăit de frunze, miros de tutun sau de domn (miros de parfum), (...) căci partizanul are simţuri deosebite de ale (semenilor) trăiţi în mijlocul societăţii, stai şi ascultă bine şi dacă o frunză bate, o bate vântul, altfel ori cum ştii tu fă calea întoarsă ca pisica să nu te bagi, mai bine ocoleşte căci ocoleşti moartea ta şi a prietenilor tăi.” Respectarea cu sfinţenie a acestor reguli l-a ajutat pe Motrescu să se ascundă în pădurile bucovinene timp de şase ani (1952-1958).

LA ADAPOST
Într-unul dintre bordeiele sale s-au găsit două caiete cu însemnări şi scrisori adresate autorităţilor. În aceste misive, Motrescu ironiza eforturile Securităţii de a-l asasina, oferindu-le totodată vagi “indicii” despre unde petrecuse iarna. “Domnilor, le scria în 1951 Motrescu urmăritorilor săi, mai aveţi o singură nădejde în astă-vară de a mă distruge, daţi otravă pe la stâni şi la muncitori sau ţigări cu morfină, dar şi pentru acestea am leac, am o pisică care face analiza mâncărilor şi tutunul l-am lăsat. Dar dvs. ştiţi unde am stat astă-iarnă? Ce, credeţi că am stat în pădure ori în sat? La adăpost, căldură şi ascultând «Vocea Americii»! Şi dvs staţi şi tremuraţi de frig pe la barăci.”

Luptătorii din munţi

2008-03-04T20:07:00.000+02:00

FLORIN MIHAI

În 1948, de-a lungul şi de-a latul ţării, din Banat până în Vrancea şi din Maramureş până în codrii Dobrogei, s-au înfiinţat grupări de rezistenţă anticomuniste. Fie ele efemere sau longevive, organizaţiile, denumite “subversive” de propaganda comunistă, au menţinut printre români speranţa vremelniciei regimului comunist.

După arestările masive din rândurile legionarilor (15 mai 1948), membrii “Mişcării” s-au ascuns în zone greu accesibile forţelor de represiune. Li s-au alăturat ofiţeri alungaţi din “Armata Populară”, ţărănişti, liberali. Departe de Bucureşti, în provinciile de margine ale ţării, dar şi în inima României, în Munţii Făgăraş, grupările anticomuniste s-au luptat cu trupele de Securitate.
Gruparea Vatamaniuc. În Bucovina, rezistenţa anticomunistă a început la finele celui de-al doilea război mondial, când Vladimir Macoveiciuc, cu sprijin logistic de la trupele germane din regiune, a condus o grupare paramilitară împotriva Armatei Roşii. După 23 august 1944, Ion Vatamaniuc, Constantin Cenuşă şi Vasile Motrescu, care scăpaseră de represaliile sovieticilor, au continuat lupta. Din 1948, Gavril Vatamaniuc, fost sergent major de jandarmi disponibilizat, fratele lui Ion, a “închegat” un grup de rezistenţă în zona Obcinei Mari, între Gura Humorului şi Vatra Dornei. Gruparea lui Vatamaniuc a fost “neutralizată” în 1955, liderul ei fiind condamnat la 40 de ani de închisoare. Dintre grupurile mici de partizani bucovineni pot fi menţionate cele ale locotenentului Jenică Arnăutu (pe versantul nordic al Obcinei Mari) şi a lui Ghimici (în oraşul Gura Humorului). Vasile Motrescu, arestat de Securitate abia în 1958, a fost condamnat la moarte şi împuşcat la Botoşani.
“Haiducii” din Făgăraş. Situaţi în centrul României, Munţii Făgăraş au adăpostit mişcări de partizani în versantul sudic şi nordic. Imediat după arestările masive din rândurile legionarilor (15 mai 1949), câţiva membri tineri ai “Mişcării Legionare”, originari din Făgăraş, foşti elevi ai Liceului “Radu Negru” din localitate, au fugit în munţi, stabilindu-şi tabăra pe versantul nordic al masivului muntos Făgăraş. Liderul lor era Ioan Gavrilă-Ogoranu, student la Facultatea de Agronomie a Universităţii din Cluj. Urmând strict regulile nescrise ale supravieţuirii în munţi, membrii mişcării ce se autointitulase “Grupul Carpatin” s-au ascuns de trupele Securităţii până în 1955. Atunci au fost capturaţi, condamnaţi la moarte şi executaţi ultimii şase membri ai grupării. Doar Gavrilă-Ogoranu a scăpat, ascuns la un “tăinuitor” de încredere din satul Galiu, judeţul Alba. Acolo a rămas până în 1976, când s-a predat de bunăvoie autorităţilor, cerând şi primind în schimb graţierea.
Pe versantul sudic acţiona în acelaşi timp pe valea Râul Doamnei organizaţia “Haiducii Muscelului”, condusă de ofiţerii de carieră Gheorghe Arsenescu şi Toma Arnăuţoiu. Primul ajunsese la rangul de colonel în armata română, în timp ce Arnăuţoiu servise în Garda regală ca ofiţer de cavalerie. Cei doi au stabilit la Rucăr “statul major” al organizaţiei. Cum influenţa organizaţiei creştea de la zi la zi, Securitatea a mobilizat în vara anului 1949 trupe numeroase pentru a-i “anihila” pe “haiducii Muscelului”. Abia scăpaţi din încercuirea Securităţii, au decis să se împartă în două grupuri, conduse unul de Arsenescu şi altul de Arnăuţoiu. Timp de zece ani, partizanii din Făgăraş au continuat să sfideze autorităţile, îndemnând populaţia din zonă la revoltă contra regimului comunist. În toată acea perioadă au fost sprijiniţi de săteni din comuna Nucşoara. Abia în 1959 au fost arestaţi în comuna Corbşori, datorită trădării prietenului lor Grigoruţă Poenăreanu, care i-a adormit cu somnifere, “predându-i” căpitanului de Securitate Cârnu. Tribunalul Militar din Bucureşti i-a condamnat la pedepse grele, 12 dintre ei fiind condamnaţi la moarte. Printre ei se aflau şi fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu. Gheorghe Arsenescu, celălalt iniţiator al mişcării, a fost şi el arestat (1960), fiind executat doi ani mai târziu.
Gruparea Popşa. În nordul ţării, aproape de frontiera româno-sovietică, în judeţul Maramureş, fraţii Vasile (legionar) şi Ioan Popşa (fost secretar judeţean al tineretului PNŢ) au înfiinţat în vara anului 1948 o grupare anticomunistă. Fraţilor Popşa li s-au alăturat studenţii legionari Mihai Sofron şi Ioan Rusu, membri ai Frăţiei de cruce “Emil Stancu” din Sighet şi “manistul” Hotea Vasile Hrincu. Gruparea figura în “scriptele” Securităţii, sub titlul “banda” Popşa. Preotul catolic Ioan Dulca Joldea a devenit îndrumătorul moral al organizaţiei, iar călugăriţele din comuna Ieud asigurau serviciile de curierat ale organizaţiei. În martie 1949, Securitatea a dat prima lovitură grupării, arestându-l pe Mihai Sofron. La puţină vreme după aceea au fost prinşi ceilalţi membri ai grupării, aflaţi în comuna Ieud. În schimbul de focuri ce a avut loc, Vasile Popşa a murit. În august 1949, Securitatea arestase deja 70 de membri ai grupării şi simpatizanţi ai acestora. Din lotul Popşa, cea mai mare condamnare a primit-o Ioan Popşa (20 de ani de muncă silnică), el murind în 1952 în detenţie, la Tg. Ocna.
“Frontul Apărării Naţionale”. În Munţii Apuseni, pe raza judeţelor Cluj, Alba şi Turda, s-au înfiinţat mai multe grupări de rezistenţă, dintre care cea mai cunoscută a fost “Frontul Apărării Naţionale – Corpul de Haiduci”. Organizaţia a fost înfiinţată de maiorul Nicolae Dabija (născut în 1907, la Galaţi). După arestarea fratelui său Mircea, şi el ofiţer de carieră, s-a alăturat fraţilor Macavei, partizani din Munţii Zarandului. În apropiere de Bistra, pe Muntele Mare, organizaţia şi-a creat un stat major. Cei 22 de membri ai mişcării au fost încercuiţi în martie 1949 de Batalionul Floreşti de Securitate. Şapte dintre ei au fost executaţi, printre ei aflându-se şi Dabija (1949).
Grupul Paragină. În 1948, în Munţii Vrancei, în preajma localităţii Panciu, studentul legionar Ion Paragină, împreună cu fraţii Voinea, a înfiinţat o grupare de rezistenţă. Li s-a alăturat Mihai Timaru, devenit în scurt timp adjunctul lui Ion Paragină, datorită pregătirii militare. Pe locul său de pădure de la Tihăraia, unde avea şi o stână, Paragină a stabilit tabăra grupării. Aveau bordeie şi în pădurea deasă de molid de pe Pârâul Porcului. Stareţii de la schitul Moşinoaiele le dădeau mâncare şi îmbrăcăminte. În octombrie 1949 au fost prinşi de Securitate. Metoda infiltrării securiştilor în rezistenţă dăduse roade! Membrii grupării luaseră legătura cu Nicolae Anghel, fost căpitan de armată, intrat între timp în slujba “puterii populare”. Acesta i-a recomandat lui Paragină şi pe doi “fraţi de-ai săi”, în realitate, tineri ofiţeri de Securitate. Partizanii vrânceni au căzut în capcana celor trei, fiind arestaţi împreună cu liceenii legionari pe care îi “racolaseră” în Panciu şi Focşani. Tribunalul Militar din Galaţi i-a condamnat pe cei aproape 70 de inculpaţi la ani grei de închisoare (1950), trimiţându-i la Aiud şi Gherla.
Şi în alte provincii. Documentele de arhivă menţionează existenţa unor grupuri anticomuniste şi în celelalte provincii (Oltenia, Banat, Dobrogea). În Oltenia a acţionat gruparea Carlaonţ, grupul Arnota şi “Mişcarea Română de Rezistenţă”. În Banat, colonelul Ion Uţă, membru al PNŢ, a iniţiat “Blocul Naţional” (1949), dar a fost ucis de trupele de Securitate. În 1948, aromânul Gogu Puiu, fiul unui preot din comuna Mihai Kogălniceanu, Nicolae Fudulea şi Nicolae Ciolacu au înfiinţat o mişcare de rezistenţă în Dobrogea. După un an, gruparea a fost distrusă, Gogu Puiu sinucigându-se cu ultima grenadă din dotare. Rămăşiţele grupării au fost dispersate în 1952.

Aşteptându-i pe americani...

2008-03-04T20:06:00.001+02:00

FLORIN MIHAI

Deşi restrânse numeric, izolate la zeci de kilometri unele de altele, lipsite de sprijin politic intern şi extern, grupările de rezistenţă au “visat” la îndepărtarea comuniştilor de la putere. Pentru a “destabiliza” regimul, partizanii ameninţau cu moartea “colaboraţioniştii”, lansau zvonuri despre “iminenta” sosire a americanilor şi răspândeau manifeste, îndemnând cetăţenii la revoltă.

După 1945, creşterea influenţei PCR în arena politică românească, amestecul URSS în afacerile interne ale ţării şi prezenţa Armatei Roşii prevesteau instalarea unui regim de “democraţie populară”. Pe fondul comunizării României, au apărut nuclee de rezistenţă armată anticomunistă, denumite în terminologia de specialitate grupuri, grupări, organizaţii sau mişcări, în funcţie de mărime şi arie de răspândire.
Cele mai cunoscute au fost “Sumanele Negre”, “Graiul Sângelui”, “Organizaţia Vlad Ţepeş I”, “Haiducii lui Avram Iancu”, “Gărzile lui Decebal”. Generalul Aurel Aldea a încercat, fără succes, să coaguleze un centru unic al “Mişcării Naţionale de Rezistenţă” (1945).
AMPLOARE. Din documentele fostei Securităţi, publicate în volumul “Cartea albă a Securităţii”, reiese că între 1945-1959 pe teritoriul României ar fi fost identificate 1196 de “organizaţii anticomuniste”, dintre care aproape 200 de grupuri de luptători în munţi. Veridicitatea cifrelor ar trebui privită cu circumspecţie, deoarece una din tacticile Securităţii era de a înfiinţa ea însăşi “organizaţii subversive” pentru a justifica măsuri represive.
Deşi eterogene din punct de vedere politic, adunând laolaltă legionari, ţărănişti, liberali, ofiţeri loiali monarhiei, grupările de rezistenţă urmăreau la unison împiedicarea instalării regimului comunist. Pentru atingerea acestui obiectiv, membrii rezistenţei mizau pe un război între Est şi Vest, dar şi pe închegarea unei Mişcări Naţionale de Rezistenţă. Dispersate pe întregul areal geografic al ţării, grupările de partizani nu au înfiinţat un comandament unic după arestarea generalului Aldea (1946). Influenţa acestor mişcări s-a redus la zone restrânse teritorial. Slab sprijinite din exterior şi lipsite de girul politic al fruntaşilor partidelor istorice, aflaţi din anii 1946-1947 în detenţie, grupările de partizani au fost izolate şi anihilate una câte una. Din punct de vedere social, reuneau ţărani, studenţi, învăţători, preoţi, muncitori şi ofiţeri.
“VIN AMERICANII!” Pentru a-şi creşte influenţa, partizanii colportau diverse informaţii politice şi militare, culese de la posturi de radio străine (Ankara, Londra, Vocea Americii), anunţând iminentul conflict sovieto-american. A intrat în zvonistica vremii sintagma “Vin americanii!” care trebuia să menţină printre români speranţa alungării comuniştilor de la putere. Prin trenuri, pe uliţele satelor, dar şi pe potecile bătute de la marginea pădurilor, membrii rezistenţei răspândeau manifeste care îndemnau civilii să refuze “intrarea” în PCR. Pentru a “destabiliza” regimul, partizanii alcătuiau permanent liste cu membrii PCR şi Frontul Plugarilor pe care îi ameninţau cu represalii după schimbarea puterii. O atenţie deosebită se acorda funcţionarilor din sate şi cabanierilor, ciobanilor, muncitorilor de la drumuri forestiere, informatori de primă mână ai Securităţii. Prin vizite şi scrisori de ameninţare, partizanii îi avertizau că orice informaţie dată autorităţilor îi putea costa viaţa. Falsificarea identităţii făcea de asemenea parte din “strategia” rezistenţei de a înşela vigilenţa Securităţii, mai ales în situaţiile în care partizanii părăseau munţii, pentru a intra în zone populate. Funcţionarii binevoitori sau mituiţi ofereau partizanilor buletine în alb şi chiar ştampile ale primăriilor.

REVOLTE ÎN ESTUL EUROPEI
Rezistenţa anticomunistă din România nu a fost un fenomen singular în Europa Centrală şi de Est, intrată la finele războiului mondial în sfera de influenţă sovietică. Organizaţii ostile comuniştilor au acţionat şi în Polonia, Ungaria, ţările baltice şi Ucraina. În Polonia, foşti membri ai Armia Krajowa, mişcarea de partizani din timpul războiului, desfiinţată în ianuarie 1945, au organizat grupări antisovietice şi anticomuniste. Organizaţiile “Libertate şi Independenţă”, “Forţele Armate Naţionale”, “Alianţa Naţională Militară” şi “Libertate şi Dreptate”, dintre cele mai active, au fost treptat anihilate de către comuniştii polonezi la jumătatea anilor ’50. Aliat de încredere al celui de-al Treilea Reich în timpul războiului, Ungaria a intrat şi ea sub tutela URSS. Comuniştii unguri au declanşat teroarea împotriva partidelor istorice şi, cu precădere, împotriva mişcărilor fasciste. În vara anului 1949 s-au înfiinţat Gărzile Albe, în apropiere de Oroshaza. La conducerea organizaţiei din sudul pustei maghiare s-a aflat Istvan Kovacs, fost soldat, şi Janos Blaho, etnic maghiar expulzat din Slovacia. Serviciile Secrete maghiare (AVH) s-au infiltrat în interiorul organizaţiei, reuşind arestarea a peste 60 dintre “capi” (1950). Blaho şi Kovacs au fost executaţi după un an, în timp ce alţi membri ai mişcării au continuat rezistenţa până în 1955.

Bucureştiul – "şantier de interes naţional"

2008-02-27T02:39:00.000+02:00

CRISTINA DIAC

În 1948, în doar câteva luni s-au refăcut străzi, s-au reclădit Teatrul Naţional, stadioanele ANEF şi Dinamo, s-a construit Aeroportul Băneasa, au fost plantaţi copaci de-a lungul trotuarelor. În nici trei luni, pe Dealul Cotrocenilor s-a ridicat Apaca fabrica de confecţii care a primit numele "Gheorghe Gheorghiu-Dej".

"Bucureştii sunt un imens şantier", scria un ziar central nu în 2008, ci cu exact 60 de ani în urmă. "Zilnic sosesc în gările din Capitală mii de vagoane cu piatră de pe Valea Oltului şi din Valea Prahovei, până la 15 aprilie urmând să se repartizeze pe şantierele deschise cele douăzeci de mii de vagoane cu piatră contractate de Primăria municipiului."
RITM AMEŢITOR. Articolul anunţa de fapt un program mai vast de reconstrucţie a Capitalei, demarat în primele luni ale anului 1948. Bucureştiul era unul dintre cele şase "şantiere de interes naţional", alături de Bumbeşti-Livezeni, Salva-Vişeu ori Lunca Prutului. Ceea ce poate surprinde astăzi bucureşteanul învăţat, prin repetiţie, că o călătorie între orice două puncte ale Capitalei este o adevărată aventură, este viteza cu care "s-a mişcat" statul în 1948. În doar câteva luni s-au reparat peste 300 de artere de circulaţie, însumând 200 de kilometri. În cartierele Militari, Griviţa şi Bucureştii Noi s-au trasat noi bulevarde, largi de 30 de metri. De-a lungul trotuarelor s-au plantat peste 30.000 de pomi. S-au amenajat parcuri. S-a reconstruit şi s-a modernizat Stadionul ANEF, a fost refăcută clădirea Teatrului Naţional, vechiul velodrom a fost transformat în actualul Stadion Dinamo. 250 de muncitori au lucrat la construcţia Aeroportului Băneasa. Toate acestea, în numai câteva zeci de zile.
MIRACOLUL DIN DEALUL COTROCENI. Pe Dealul Cotrocenilor a fost ridicată fabrica de confecţii "Gheorghe Gheorghiu-Dej", cunoscută cu numele de Apaca. Despre momentul ridicării acestei fabrici bucureştene a relatat în memoriile sale Gheorghe Gaston Marin: "Se simţea nevoia să facem o demonstraţie a capacităţii noastre de a construi ceva şi în domeniul industrial, scrie fostul demnitar comunist. La 23 ianuarie, Gheorghiu-Dej mi-a relatat vizita sa la fabrica de confecţii Apaca, care producea în nişte barăci ponosite, la Cotroceni, uniforme pentru militari. Personalul, aproape în totalitate femei, lucra în condiţii insalubre, greu de suportat, fie şi la vedere. Cu entuziasmul său molipsitor, Dej mi-a propus să mă ocup de construcţia şi de echiparea unei noi fabrici moderne de confecţii, care să fie realizată într-un termen scurt. În acest scop, am asigurat colaborarea unor ingineri cunoscuţi, ca Emil Prager, Calmanovici, Tiberiu Eremia, care şi-au adus utilajele de şantier şi maiştrii lor. Proiectele au fost realizate de Prager, cu schiţe de mână chiar pe şantier. Clădirea fabricii, de 180 de metri lungime şi 18 metri lăţime, era compusă din parter şi patru etaje şi se prevedea să cuprindă 1.024 de maşini de cusut şi maşini anexe, asigurând munca pentru 1.600 de lucrători. Corpul principal era prevăzut să fie legat cu o cantină-sală de festivităţi, dispunând de o bucătărie modern echipată. În 97 de zile a fost construită uzina, scrie Gheorghe Gaston Marin în memoriile sale, echipată cu maşini produse la Cugir, şi a fost turnat primul planşeu al cantinei, cu munca prestată de 1.150 de brigadieri UTM-işti voluntari, care au lucrat zi şi noapte în tot acest interval, şi 600 de lucrători calificaţi, care au lucrat în trei schimburi. Construcţia a consumat o mie de vagoane de materiale şi 1.396.000 de ore de lucru. La 28 aprilie, cu trei zile înainte de termen (1 mai – n.n., multe dintre obiective aveau fixat ca termen de finalizare diverse date-simbol din calendarul comunist), fabrica utilată în întregime cu maşini noi, cu muncitoare îmbrăcate în haine noi de lucru, cu instalaţia de are condiţionat în funcţiune a fost inaugurată în prezenţa lui Gheorghiu-Dej. Ulterior, s-a construit o a doua aripă, la fel ca prima, şi noi corpuri pentru realizarea de modele de îmbrăcăminte, probe şi expoziţii pentru clienţii interni şi externi, unitatea devenind cea mai mare producătoare de confecţii de înaltă calitate, exportând produsele sale în toate ţările mari industrializate, de pe toate continentele". Momente din istoria fabricii de confecţii Apaca, ulterior "Gheorghe Gheorghiu-Dej", tratate desigur, în cheie propagandistică, se regăsesc şi în revista Confecţia, "organ al Comitetului de Partid şi al Comitetului Sindical al Fabricii de Confecţii Gheorghe Gheorghiu-Dej".

LUPTA CU APELE SI CU TANTARII
În zona Moldovei, efortul s-a concentrat asupra oraşului Galaţi şi a fostului judeţ Covurlui. Şantierul Naţional Lunca Prutului, deschis la 1 aprilie, a avut ca obiectiv realizarea unei reţele de diguri şi canale pe cursul Prutului Inferior. Înainte de începerea lucrărilor, zona arăta ca un stufăriş, plin de bălţi şi de lacuri. După amenajare, aproximativ 12.800 de hectare de teren situate între localităţile Oancea şi Galaţi au intrat în circuitul agricol, dintre care 10.000 de hectare au devenit teren arabil, pe o suprafaţă de o mie de hectare a fost mărit debitul apei şi s-au obţinut lacuri pentru creşterea peştelui, iar 1.600 de hectare au devenit fâneţe. De pe terenul astfel recuperat pentru agricultură se progonoza obţinerea unei producţii de 3.000 de vagoane anual, care să asigure hrana locuitorilor judeţului Covurlui. Secarea mlaştinilor a adus cu sine şi distrugerea ţânţarilor şi, implicit, a focarelor de boli care măcinau sănătatea oamenilor din regiune.

"Spargem munte după munte"

2008-02-27T02:38:00.000+02:00

CRISTINA DIAC

Cei mai mulţi "brigadieri" sosiţi pe şantire erau ţărani tineri, pentru care "lumea" se confundase cu marginile satului natal. Obişnuiţi cu munca grea a pământului, hrana la ore fixe, normele de igienă corporală, lucrul organizat de pe şantier, scrisul şi cititul erau pentru ei tot atâtea noutăţi absolute.

Dincolo de raţiunile economice, şantierele-gigant au funcţionat şi ca imense laboratoare pentru crearea "omului nou" reclamat de ideologie. Ţinând cont de structura socială a României de la acea oră, dominată de categoria lucrătorilor pământului, mulţi "brigadieri" erau ţărani. Condiţiile de viaţă de acasă îi făcuseră să-şi ia lumea-n cap, şantierul fiind un univers cu totul nou.
BUCHEA CARŢII. Această stare de lucruri este expusă şi de dramaturgul Alexandru Mirodan într-un reportaj publicat în săptămânalul "Tânărul muncitor", "organ al Uniunii Tineretului Muncitoresc". Referindu-se la oamenii veniţi pe şantiere, Mirodan scria: "Ţărani săraci de prin judeţe, care-şi cam pierdeau vremea acasă, negustoraşi de seminţe, orfani de 20 de ani care-şi petrecuseră viaţa sub poduri, cismari fără lucru, băieţi oarecare, amărâţi pe care regimurile vechi i-au dezmoştenit. (...). Ei, care nu ştiau ce e săpunul, se spală în fiecare zi. Locuiau în grajduri. Acum au paturi curate, pleduri, afară şi-au făcut un fel de grădiniţă pe care scrie din flori: Brigada a IV-a Constanţa. Mâncau un boţ de mămăligă, dacă-l mâncau. La masă au două feluri, cu pâine. Munceau în van sau îşi pierdeau vremea de pomană. Acum instalează şine de cale ferată, citesc în fiecare zi gazete, cântă în cor, ascultă conferinţe, mâine se vor deschide şcolile de analfabeţi şi cursurile profesionale". Numai pe şantierul de la Bumbeşti – Livezeni au funcţionat 80 de şcoli de alfabetizare, unde au învăţat carte aproape 4.000 de oameni.
Dionisie Şincan narează în romanul propagandistic "Oameni şi stânci" şi momentul schimbului de brigăzi, prilej pentru o evaluare (modelul transpunerii "vieţii noi" în literatură era tot sovietic). "Brigăzile vechi plecau. Cum veniseră oamenii aceştia? Câţi dintre ei nu cunoşteau buchea cărţii, câţi dintre ei nu văzuseră trenul, nu ascultaseră radio, nu vizionaseră cinematograful! Câţi dintre ei nu ştiuseră folosi periuţa de dinţi, câţi dintre ei nu folosiseră prosopul, ci poalele cămăşii când se spălau pe faţă dimineaţa!"
"IZVOR" DE CADRE. Unii au urmat şcoli de calificare ori au învăţat o meserie. Dintre şantierişti s-au ridicat ulterior "cadrele tehnice", elementul muncitoresc, dar şi viitorii specialişti necesari în efortul de industrializare. "Mulţi au fost ridicaţi în rangurile înalte ale ierarhiei politice, de tineret, de partid", îşi aminteşte Dumitru Popescu. Literatura descria la rândul ei aceeaşi realitate, mai pe înţelesul publicului şi mai "simţit" decât o făceau materialele de propagandă. "Petre Ciocan fuma, se scria în «Oameni şi stânci». Fuma şi se gândea. Spre el venea în liniştea aceasta a defileului murmurul miilor de tineri care luptaseră aici şapte luni de zile. Era linişte! Şi liniştea aceasta îl întristă pe Petre Ciocan. Îi lipsea murmurul aspru al luptătorilor din cele şapte luni. Unde sunt ei acum? S-au răspândit în întreaga ţară: ciobanii au devenit mineri vestiţi, plugarii sunt dulgheri, tâmplari, lăcătuşi, ceferişti, mecanici. Unii, cu trecerea anilor, au devenit conducători de întreprinderi, alţii oţelari la Reşiţa, alţii... În viaţă, oamenii aceştia au înaintat sub scutul aceleiaşi lozinci pe care au înfăptuit-o aici, la Bumbeşti – Livezeni: Cu partidul nostru-n frunte, spargem munte după munte!"
PROSTITUATE LA "REEDUCARE". Că şantierele erau populate de o lume pestriţă o spune şi scriitoarea Lucia Demetrius, impresionată de o brigadă formată majoritar din prostituate aduse din toate colţurile ţării. "Se spera la o reeducare prin muncă, opinează Demetrius. Şi vedeam cu ochii mei că se schimbă ceva cu aceste făpturi. Dimineaţa, adunate în careu în mijlocul curţii, seara adunate la fel după ce ridicaseră un drapel, când raportau ce lucraseră, dobândeau un soi de demnitate, însufleţite şi de o preocupare nouă, aveau ambiţia muncii înfăptuite. Se deştepta în ele o conştiinţă nouă, de oameni care realizau ceva cu folos. Bineînţeles că în atât de puţin timp nu li se putuseră schimba vocabularul, purtările, dar era limpede că ceva se modificase în ele: un punct de vedere asupra vieţii. Din nefericire, doctoriţa de la cabinetul medical al şantierului, la obişnuitul ei control, a descoperit câteva sarcini noi. Băieţii de la alte puncte ale şantierului veneau noaptea pe furiş la fete. Şi deprinderea de a ceda uşor, şi tinereţea, şi nopţile cu lună, unele, fuseseră vinovate. Toate fetele au fost trimise nu ştiu unde, în case de reeducare de data asta cred; şi barăcile care ne înconjurau au rămas goale."

ELECTORALA
Primul şantier naţional deschis în 1948, înaintea "clasicelor" Bumbeşti – Livezeni şi Salva – Vişeu a fost şantierul "Dr. Petru Groza-Ceanu Mare-Cluj". În 27 de zile, voluntarii au montat o conductă lungă de 35 de kilometri, prin care oraşul Cluj urma să fie alimentat cu gaz metan. Lucrarea a fost inaugurată la 7 martie 1948, în prezenţa unei delegaţii formate din premierul Petru Groza, al cărui nume îl purtase şantierul, şi a secretarului CC Vasile Luca, aflaţi la Cluj în campanie electorală pentru alegerea deputaţilor în Marea Adunare Naţională.

CANTECUL BRIGAZII DE LA CIANU MARE - CLUJ
Tineretul se uneşte
Ţară nouă construieşte
O brigadă mare, mare voluntară
Va munci pe şantiere la vară

Brigada Vasile Luca
A terminat conducta
De la Cianu pân’ la Cluj
Gaz metan toţi au adus
Prin zăpezi şi noroi
Am construit conductă noi

De la Cianu pân’ la Boj
Brigada 5 a fost
În zile de sărbătoare
Turda ne-a dat ajutoare

Conducta am terminat
Înainte de termenul dat
Brigadierii să trăiască
Republica să’nflorească

“Vom munci şi vom lupta, linia vom termina!”

2008-02-26T02:36:00.000+02:00

CRISTINA DIAC

Recrutarea voluntarilor pentru şantierele naţionale s-a făcut de organizaţiile judeţene ale Uniunii Tineretului Muncitoresc (UTM). La 1 aprilie 1948, când s-au deschis şantierele de la Bumbeşti – Livezeni, Salva – Vişeu şi Lunca Prutului, fiecărei organizaţii judeţene a UTM i-a revenit ca sarcină trimiterea “pe frontul muncii” a unei grupe formate din 150-220 de voluntari.

Plecarea s-a făcut în serii, fiecare lot de brigadieri urmând să stea pe şantier două luni, după care era înlocuit de unul nou. Elevii şi studenţii au sosit pe şantiere în lunile de vară, o dată cu începerea vacanţei.
Spirit de aventura. Şantierele erau o trambulină de lansare în viitoare cariere politice şi, totodată, un “purgatoriu” pentru tinerii care, în ciuda păcatului de a avea “origine socială nesănătoasă”, doreau să se remarce în “lumea nouă”. Dumitru Popescu, viitor demnitar comunist, isprăvise în vara lui 1948 primul an ca student la Academia Comercială din Bucureşti. “În timpul examenelor la Academie se înteţise campania propagandistică în sprijinul înscrierii în brigăzile studenţeşti de muncă patriotică, scria acesta într-unul din volumele de memorii recent publicate. Noi ce am fi avut de făcut după terminarea sesiunii? Ce mai făcuserăm şi altă dată în oraşul nostru de margine: să mâncăm caise – fructul tipic de sezon al câmpiei – să mergem la Dunăre, să citim, şi seara să ieşim cu câte o fată în vechea grădină publică a urbei. Ne surâdea o excursie prin ţară – Sile (colegul autorului – n. red.) mai călătorise în copilărie până la Timişoara, dar eu nicăieri – şi ne-am înscris pentru cel mai îndepărtat loc de muncă, cel de la Salva-Vişeu.
Anterior deschiderii, au fost construite barăci, cantine, săli de masă. La Salva – Vişeu, toate amenajările au luat forma unui orăşel. Studentul Dumitru Popescu n-a fost prea încântat de condiţiile de pe şantier. “Nu prea ne-au priit barăcile dezgrădinate, prin acoperişul cărora ploaia mocănească se strecura noaptea peste păturile roase, rămase de la reforma cine ştie cărui regiment, hei-rup-ul de dimineaţa până seara prin noroaiele şi stâncile colţuroase ale defileelor, pe unde împingeam roabele grele de metal, ca să construim viaducte, marmelada cu mămăligă şi zeama lungă de cazan, anturajul nestudenţesc – pentru a nu spune «anti» – alcătuit din vagabonzi aduşi la o reeducare camuflată, şi regimul, mai rău decât milităresc, instaurat de «comandanţii» cu stagiu pe faimoasele şantiere din Iugoslavia şi Albania. Am răcit, ne-am şubrezit şi a trebuit să plecăm pe la jumătatea «perioadei de contract». Cât fusese, fusese destul... Mai ales că ne atinsesem ţelul, văzusem ţara.”
“Am luat raie”. În vara lui 1948, scriitoarea Lucia Demetrius a răspuns chemării Uniunii Scriitorilor, Artiştilor şi Ziariştilor şi a plecat “în documentare” la Salva – Vişeu. Era perioada când scriitorilor li se cerea să-şi găsească subiectele “din viaţă”, să reflecte în opere noile realităţi. Călătorind cu clasa a III-a şi schimbând mai multe trenuri, drumul din Bucureşti până-n Maramureş a durat două zile şi două nopţi. La destinaţie, grupul format din “tovarăşii artişti” a ajuns noaptea. “Cum am ajuns după ora culcării, scrie Lucia Demetrius în memoriile sale, am fost înghesuite într-o baracă, pe priciuri, între fete care dormeau greu şi nici nu simţeau că se strecoară o străină între ele. În zori, la cinci, trompeta a sunat deşteptarea pentru lucru. Primele cuvinte pe care le-am auzit de la vecina lângă care dormisem au fost: «Tu, mă mănâncă! Am luat şi eu râia de la aia».”
A doua zi, scriitoarele de la Bucureşti au fost mutate singure într-o baracă. “Era o vară rece şi ploioasă, povesteşte mai departe scriitoarea experienţa de şantieristă, dar preferam să aşternem păturile sub noi şi să dormim îmbrăcate şi acoperite cu ce mai cuprindea garderoba noastră: o jachetă de lână, încă o fustă... A te spăla era foarte greu. Un puţ, unul singur, în vârful unei movile veşnic lunecoasă, noroioasă. Carmen Răchiţeanu şi cu mine ne aduceam apă cu termosul de la puţ o dată, de trei ori, până ne puteam spăla prin turnare deasupra unei copăiţe. Ne căram apă una alteia şi cădeam de zece ori în noroi până la movilă. Râie n-am luat nici una dintre noi! Frigul, tăria patului, lumina puţină n-ar fi însemnat nimic, dacă n-ar fi umblat şorecii pe noi. Toată noaptea, trează şi în somn, ciocăneam cu un papuc în patul alăturat, ca să nu se apropie vreun şoarece de mine. (...) Mâncarea era compusă din patru alimente, care alternau: orez, varză, fasole şi cartofi, cu carne sau fără. La prânz şi seara, fără excepţie. Câte o pâine mare şi bună de om pe zi. Hotărât lucru că şantierul nu era bine organizat. Când ceream şefilor o mătură şi un făraş, ca să putem curăţa baraca, eram privite ca nişte burgheze pretenţioase şi fandosite. O cană de cărat apa? Ce absurditate, ce exigenţă!”

SANTIERUL NATIONAL SALVA-VISEU "VASILE LUCA"
Ca şi alte obiective industriale, străzi, cămine culturale botezate după numele unor lideri sovietici, din lagărul comunist sau autohtoni, şantierul Salva – Vişeu a purtat numele lui Vasile Luca, la acea oră membru în Secretariatul CC al PMR. A fost unul din cele trei mari şantiere deschise la 1 aprilie 1948, care aveau ca termen de finalizare data de 7 noiembrie, în cinstea aniversării “Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie”. S-a construit o linie ferată lungă de 63 de kilometri, care a legat Maramureşul, până atunci izolat, de restul ţării. Lucrarea a necesitat construirea unui tunel lung de 2.400 de metri, 250.000 metri cubi de terasamente, din care 150.000 în stâncă, trei viaducte cu înălţimi între 22 şi 32 de metri, 14 podeţe şi cinci gări.

SANTIERUL BUMBESTI-LIVEZENI "GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ"
Linia ferată Bumbeşti – Livezeni fusese începută pe vremea “burghezo-moşierimii”, până în 1944 fiind terminată circa 60% din lucrare. Brigadierilor sosiţi la 1 aprilie 1948 le-au mai rămas 20%, restul executându-se între 1944-1947. Linia ferată de 31,4 km traversa Carpaţii (Masivul Parâng), scurtând astfel distanţa de transport a cărbunelui din Valea Jiului la centrele industriei grele din Ardeal, Banat şi Muntenia. Alt efect benefic a fost decongestionarea liniei Predeal – Ploieşti şi creşterea traficului de mărfuri şi de călători dintre Oltenia şi Transilvania. Realizarea liniei ferate care lega Bumbeştiul de Livezeni a presupus excavarea a două milioane metri cubi de stâncă şi pământ pentru terasamente, construirea a şase viaducte şi poduri, 13 poduri cu deschidere mai mare de opt metri, 16 viaducte de coastă, 84 de poduri şi podeţe.

AGNITA - BOTORCA
Primul şantier, în ordine cronologică, ce a utilizat munca voluntară fusese Agnita-Botorca. 700 de voluntari trudiseră pentru a pune în funcţiune o conductă de 55 de kilometri, care furniza Bucureştiului 450.000 de metri cubi de gaz metan zilnic, destinat industriei. “Succesele de la Agnita – Botorca, scria presa, au constituit chezăşia încrederii pe care factorii de răspundere ai economiei noastre naţionale o au în tineret.”

Şantierele naţionale

2008-02-26T02:32:00.000+02:00

CRISTINA DIAC

Exploatate la maximum de propaganda primilor ani ai “dictaturii proletariatului”, şantierele au fost ulterior asociate cu “obsedantul deceniu”. Brigadieri, muncă voluntară, depăşirea normelor, o ţară nouă, entuziasm. În lipsa unor aparate de măsură, dăruirea miilor de oameni care au lucrat la Bumbeşti-Livezeni sau în Lunca Prutului este, în egală măsură, dificil de probat, ca şi de infirmat.

Însă dincolo de propaganda susţinută de regim la cele mai înalte cote prin presă ori literatură, de pe urma muncii a mii de oameni pe şantierele naţionale ale tineretului au rezultat lucrări de infrastructură utilizate şi astăzi.
Construcţii gigantice. România deceniului cinci copia în toate domeniile modelul patentat în URSS cu două-trei decenii înainte. Primul război mondial şi războiul civil produseseră distrugeri uriaşe în răsărit, iar ambiţiile noilor lideri de la Kremlin erau mari. În timpul primului cincinal sovietic începuse construcţia canalului Baltica-Marea Albă. I-au urmat canalele Moscova-Volga şi Volga-Don. Pretutindeni în imensitatea spaţiului sovietic, “omul nou” se lupta cu natura potrivnică. La începutul anilor ’50, Editura Cartea Rusă oferea publicului din România traducerea unor lucrări precum “Epoca construcţiilor gigantice” sau “Pe urmele aplicării experienţei sovietice”. La sfârşitul lunii ianuarie 1948, Comisia Ministerială pentru Redresare Economică şi Stabilizare Monetară anunţa deschiderea a şase mari şantiere “de interes naţional”, care aveau să funcţioneze alături de altele, mai mici, de interes local. Acestea vizau construcţia a două linii ferate – Bumbeşti-Livezeni şi Salva-Vişeu –, reamenajarea cursului inferior al Prutului şi introducerea astfel în circuitul agricol a 13.000 hectare teren, branşarea oraşului Cluj la reţeaua de gaze, refacerea oraşelor Galaţi şi Bucureşti.
Motivatii pragmatice. Dacă în unele cazuri era vorba despre reconstrucţie, în altele era vorba despre lucrări de infrastructură pornite de la zero: căi ferate, drumuri, sisteme de irigaţii, aducţiuni de gaze. Economia României urma să fie adaptată modelului sovietic, bazat pe centralizare, industrializare, electrificare, cooperativizarea agriculturii. Toate acestea s-au dovedit a fi procese mai dificile şi de mai lungă durată decât a fost, bunăoară, cucerirea puterii politice. Înainte de a trece la transpunerea lor în practică, au fost necesare o serie de măsuri pregătitoare. Ca să producă, industriei îi trebuiau resurse de care România nu ducea lipsă. Absenţa căilor de comunicaţii le făcea însă dificil de utilizat. De pildă, cărbunele exploatat în Valea Jiului, atât de trebuitor diferitelor ramuri industriale. Linia ferată Bumbeşti-Livezeni urma să scurteze “drumul cărbunilor” exploataţi în Valea Jiului către viitoarele centre industriale din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea. Înainte ca această linie să funcţioneze, pentru a transporta, de pildă, cărbunele din Valea Jiului către Craiova, singurul traseu disponibil era prin sudul Transilvaniei, tăind apoi întreaga Muntenie, pentru a ajunge în cele din urmă în Cetetea Băniei. Linia ferată care lega localităţile Salva de Vişeu făcea practic pentru prima dată racordul între Maramureşul bogat în resurse de cherestea, aramă, sulf, piatră şi restul ţării.

SI DE LEGIONARI, SI DE COMUNISTI
Utilizând munca voluntarilor, statul comunist realiza importante economii bugetului de stat. Metoda fusese folosită şi pe vremea “regimului burghez”, dar nu de stat, ci de formaţiunea de extremă dreapta. Între 1924 şi 1937, legionarii au organizat peste 3.500 de tabere de muncă voluntară, de pe urma cărora au rezultat aproximativ 300 de aşezăminte – catedrale, biserici, schituri. Au fost restaurate mănăstiri, s-au construit cămine, case de adăpost pentru săraci, drumuri de munte, diguri, poduri. Catedrala ortodoxă de la Orăştie, căminul cultural din satul Laz, comuna Săsciori, judeţul Alba, sau mai celebra Casă Verde din Bucureşti (astăzi dispărută) sunt câteva exemple de construcţii ridicate de legionari. Una dintre cele mai faimoase tabere de muncă legionare era la Carmen Sylva (actualul Eforie Nord).

“Bombă pentru imperialişti!”

2008-02-20T20:35:00.001+02:00

PAULA CHICIUC

Statele Unite nu rămân datoare. După înfiinţarea CAER, a început o vastă campanie de popularizare în rândul “oamenilor muncii de la oraşe şi sate”, pregătită pas cu pas în laboratoarele Kremlinului şi transpusă în realitate de guvernele “democraţiilor populare”. În aprilie 1949, lagărul “imperialist” anunţă apariţia Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO).

În aceeaşi şedinţă de Birou Politic (10 ianuarie 1949), prin care Gheorghiu-Dej şi Vasile Luca aduceau la cunoştinţa tovarăşilor planul de înfiinţare al Consiliului pentru Asistenţă Economică Mutuală (CAEM), viitorul CAER, s-au stabilit cu rigurozitate paşii ce trebuiau făcuţi pentru popularizarea noii organizaţii.
SARCINILE PROPAGANDIŞTILOR. Având în vedere caracterul secret al întemeierii şi organizării CAEM – proiect necunoscut decât de membrii birourilor politice a celor cinci state fondatoare -, comuniştii români respectă cerinţa Moscovei de a nu da publicităţii comunicatul oficial decât după pregătirea în prealabil a unei elaborate campanii de propagandă. Hotărârea luată la Moscova trebuia păstrată doar în cadrul Biroului Politic şi al Guvernului, înainte să fie făcut public. Primul pas, consumat chiar a doua zi, pe 11 ianuarie, era întrunirea unei şedinţe a Consiliului de Miniştri la care participau doar minştrii, nu şi adjuncţii lor, primilor aducându-li-se la cunoştinţă hotărârile luate în Biroul Politic referitoare la CAEM. Al doilea pas era o înlăţuire de măsuri de popularizare, astfel încât dezvăluirea proiectului trebuia “să însemne o mobilizare largă pentru a înţelege importanţa luptei contra planurilor imperialiste, declara Dej în şedinţa de la începutul lui 1949. Prin Direcţia Organizatorică, Direcţia de Propagandă şi Agitaţie, presă, radio, meetinguri etc., trebuie mobilizată clasa muncitoare pentru că aceasta îi va ridica încrederea prin perspectivele de colaborare cu alte ţări. Va trebui o mobilizare largă în aplicarea fermă a hotărârilor partidului nostru pentru îndeplinirea şi depăşirea planului, a bugetului, pentru realizarea de economii. (...) Va trebui ca în şedinţe şi întruniri, muncitorii să dea răspunsuri în care să-şi ia angajamente concrete, pentru a produce entuziasmul faţă de unul dintre cele mai mari evenimente pe care le trăim. Să se prelucreze importanţa acestui eveniment pe linia aparatului de stat, a organizaţiilor de masă - femei, tineret - în sectorul ţărănesc etc.”
CU CĂRŢILE PE FAŢĂ. În preajma datei aproximative de începere activităţii CAEM, la 25 ianuarie 1949, “Scînteia” a publicat un comunicat referitor la consiliu, în care se spunea: “Consfătuirea de la Moscova a stabilit că CAEM este o organizaţie deschisă, în care pot intra şi alte ţări ale Europei care împărtăşesc principiile CAEM şi care doresc să participe la o largă colaborare economică cu ţările mai sus arătate. CAEM va lua hotărâri numai cu asentimentul ţării interesate. Consiliul se va aduna în şedinţe periodice, pe rând, în capitalele ţărilor participante, sub preşedinţia reprezentantului ţării în a cărei capitală are loc şedinţa.”
Pe 26 ianuarie, într-un alt material nesemnat, Scînteia titra că “adevărata şi frăţeasca colaborare se întemeiază pe politica de respect reciproc şi egalitate în drepturi între marea putere care este Uniunea Sovietică şi statele mijlocii şi mici cum sunt cele ale democraţiilor populare. (...) Cu totul altfel se petrec lucrurile în lumea capitalistă. Acolo, “colaborare” înseamnă de fapt subordonarea de către concurentul cel mai puternic a concurenţilor mai slabi. (...) Vechiul ziar al burgheziei engleze “Financial Times” lansează următoarea profeţie pentru 1949-1950: “Ţările marshallizate se vor învârti într-un cerc vicios, fiecare contând pe o ameliorare a situaţiei economice proprii graţie înrăutăţirii situaţiei economice a vecinilor săi.” Iată o justă caracterizare a junglei care stăpâneşte în lumea capitalistă.” “Sursele” alese de redactorii ziarului oficial erau însă “conforme” cu linia partidului. Dintre toate ziarele franţuzeşti, de pildă, a fost citat doar “L’Humanite” cu caracterizarea făcută CAEM: “o nouă şi mare victorie a democraţiei.”
NU NATO! Numai că întreaga campanie de popularizare a organizaţiei de ajutor reciproc nu a avut efectul scontat de URSS şi anume acela de a “marca” definitiv în favoarea ei în “bătălia” pentru supremaţie dintre lagăre. La 14 aprilie 1949, în Capitala Statelor Unite –Washington – lua fiinţă alianţa politico-militară a lagărului “imperialist” – Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). URSS a abordat noutatea în termeni duri. Ministerul Afacerilor Externe al Uniunii Sovietice a dat publicităţii un comunicat în care îşi preciza poziţia, evident adoptată rapid şi de “sateliţi”: “Uniunea Sovietică este silită să ia notă de faptul că cercurile conducătoare ale Statelor Unite şi ale Marii Britanii au adoptat făţiş o linie politică agresivă al cărei scop final este de a instaura cu forţă dominaţia anglo-americană asupra lumii, linie în deplin acord cu politica de agresiune, politică de dezlănţuire a unui război urmărită de ele.” În dezbaterile ce au urmat semnării pactului nord-atlantic, “organizaţia imperialistă” a fost permanent considerată, pe linia trasată de Ministerul Afacerilor Externe al URSS, ca “factor de subminare a Organizaţiei Naţiunilor Unite”, sovieticii erijându-se astfel în “protectorii” ONU.
În ciuda protestelor împotriva înfiinţării NATO, lagărul socialist “a punctat” abia în 1955 prin organizarea propriei alianţe militare – Pactul de la Varşovia.

MUNCITORIMEA SALUTA CAEM!
“Oamenii muncii din toată ţara continuă să trimită moţiuni şi telegrame prin care salută cu entuziasm crearea CAEM. (...) Astfel, salariaţii întreprinderii Petroşani spun printre altele: “Salutăm cu entuziasm şi încredere acest act istoric, întemeit pe politica de respect şi de deplină egalitate în drepturi între marea putere care este URSS şi statele mici, fapt care permite desvoltarea Republicii noastre Populare pe calea construirii socialismului.” Au mai transmis moţiuni salriaţii de la “Manufactura de Tutun CAM Belvedere”, Garajul “Ţepeş Vodă” CAM, Întreprinderea Palermo, Întreprinderea “Electro-Casnica”, Întreprinderea “Talpa”, fabrica “Luptătorul”, fabrica “Adesgo.””

AMERICA CEA "REA"!
“Ţările intrate în orbita planului Marshall au fost invadate cu mărfuri americane, toate creditele au fost date pentru armament, dominaţia preţurilor americane a dus la şomaj, la prăbuşirea vieţii economice a ţărilor marshallizate. Ţările industrializate producătoare de maşini, neputând exporta în America, ea însăşi fiind exportatoare şi izolate de ţările de democraţie populară şi de Uniunea Sovietică, se zbat în greutăţi economice şi financiare, producând suferinţe grele clasei muncitoare din aceste ţări.”
Gheorghe Gheorghiu-Dej, 10 ianuarie 1949

NADEJDI NOI
“Creiarea CAEM înseamnă o lovitură puternică dată politicii imperialiste de jaf şi de înrobire a poparelor tendiţelor naţionaliste, pe care burghezia răsturnată de la putere caută să le întreţină în sânul celor care muncesc. (...) CAEM deschide nădejdi noi în rândul oamenilor muncii de pretutindeni, care văd posibilitatea rezolvării marilor probleme care frământă omenirea, fără mizerie, fără şomaj, fără măceluri, fără exploatare.”
Scînteia, 1949

Iugoslavia rămâne pe margine

2008-02-20T20:34:00.001+02:00

PAULA CHICIUC

“Clica lui Tito” condamnată la izolare. Principiul de guvernare al lui Stalin, impus şi ţărilor satelit ale URSS, era unul simplu - “Cine nu-i cu noi, e împotriva noastră.” “Copilul rebel” al lagărului socialist, Iosip Broz Tito, a fost “pedepsit” pentru încercarea de a construi socialismul altfel decât după regulile şi sub controlul sovieticilor: Iugoslavia nu a fost primită ca membru CAEM.

În ciuda unui trecut în care a contat ca aliat al Uniunii Sovietice, Iugoslavia şi conducătorul său, Iosip Broz Tito, nu au fost invitaţi să facă parte din noul Consiliu pentru Asistenţă Economică Mutuală.
TITO PROTESTEAZĂ. De îndată ce comunicatul despre consfătuirea de la Moscova, finalizată cu înfiinţarea CAEM a apărut în presa oficială din ţările “de democraţie populară”, conducerea comunistă a Iugoslaviei a ripostat pe cale diplomatică. Guvernul Republicii Federative Populare Iugoslavia (RFPI) a trimis tuturor guvernelor statelor fondatoare ale CAEM o notă prin care îşi exprima “surprinderea” că nu a fost invitată să participe la lucrările conferinţei, invocând principiul parităţii şi obligativitatea respectării de către toate părţile a termenilor tratatelor de prietenie şi colaborare semnate în anii anteriori. Astfel, în 13 februarie 1949, Scînteia publica pe prima pagină “Răspunsul guvernului sovietic la nota guvernului iugoslav cu privire la înfiinţarea Consiliului de Asistenţă Economică Mutuală.” Urma comunicatul transmis prin agenţia sovietică de ştiri TASS: “În ziua de 1 februarie, ministerul Afacerilor Externe al Republicii Populare Federative Iugoslavia a remis ambasadei sovietice la Belgrad o notă a guvernului iugoslav în legătură cu consfătuirea CAEM. În nota sa, guvernul iugoslav îşi exprimă surprinderea pentru faptul că RPFI nu a fost invitată la această conferinţă şi declară că în felul acesta a fost săvârşit un act de discriminare faţă de RPFI, în contrazicere cu tratatele semnate de Republica iugoslavă cu URSS şi cu alte ţări participante la conferinţă. Guvernul iugoslav declară că hotărârile conferinţei, în special principiul parităţii şi egalităţii depline al tuturor statelor membre ale acestui consiliu corespund punctului său de vedere şi că guvernul iugoslav crede că pe o asemenea bază poate participa la Consiliul pentru Ajutor Economic Mutual. Mai departe, guvernul iugoslav formulează ca o condiţie a participării sale la CAEM cererea de a se începe imediat aplicarea tuturor obligaţiunilor ce decurg din tratatele încheiate de URSS şi democraţiile populare cu Republica Populară Federativă Iugoslavia şi încetarea pretinsei campanii îndreptate împotriva acesteia.”
STALIN RIPOSTEAZĂ. La doar două săptămâni după nota iugoslavilor, sovieticii le dau răspunsul. Unul care nu putea fi deloc unul împăciuitor, deloc măgulitor, copiat şi transmis întocmai de toate guvernele ţărilor satelit ale URSS, care s-au grăbit să laude Uniunea Sovietică pentru poziţia adoptată. La 11 februarie 1949, însărcinatul cu Afaceri Externe al URSS în Republica Populară Federativă Iugoslavia, Sniukov, a făcut o vizită ministrului iugoslav de Externe înmânându-i răspunsul guvernului său în care se spunea că guvernul sovietic a “examinat” nota conducerii iugoslave şi “consideră că afirmaţia guvernului iugoslav este lipsită de temei, deoarece însuşi guvernul iugoslav, adoptând o atitudine duşmănoasă faţă de URSS şi ţările cu democraţie populară a înlăturat posibilitatea participării RPFI la Conferinţa de la Moscova. Guvernul sovietic consideră necesar să sublinieze că atitudinea duşmănoasă a guvernului iugoslav faţă de URSS este în totală contrazicere cu tratatul sovieto-iugoslav de prietenie şi asistenţă mutuală şi faţă de obligaţiile asumate de Iugoslavia prin acel tratat.”
Din perspectiva sovieticilor, guvernul iugoslav se făcea vinovat de încălcarea principiului parităţii prin “înlocuirea vechii politic de prietenie cu URSS printr-o politică de duşmănie.” În plus, guvernul sovietic nu duce o campanie împotriva RPFI ci doar “critică doar politica duşmănoasă a guvernului iugoslav faţă de URSS”.
“PRETENŢII OBRAZNICE”. În Scînteia, reacţiile “clasei muncitoare” nu s-au lăsat aşteptate. “Cu mânie proletară”, I. Fântânaru comenta într-un amplu material justeţea atitudinii avute de “marea Patrie a socialismului” faţă de “clica lui Tito”, vinovată că a “muşcat mâna care a hrănit-o”: “Răspunsul Guvernului Uniunii Sovietice, scria Fântânaru, la nota adresată guvernului iugoslav în legătură cu crearea CAEM risipeşte cu energie pretenţiile nemăsurate ale clicii lui Tito care a rupt cu Frontul Unic Socialist condus de marea Patrie a Socialismului şi s-a poziţionat în afara familiei ţărilor cu democraţie populare. În nota sa, guvernul de la Belgrad îşi exprimase cu prefăcută naivitate mirarea şi surprinderea că n-a fost invitat să participe la conferinţa de la Moscova. (...) Uniune Sovietică pune la punct pretenţiile obraznice şi lipsite de temei ale clicii lui Tito. (...) Poporul român cunoaşte prea bine atitudinea duşmănoasă a clicii conducătoare din Iugoslavia faţă de Republica Ppopulară Română. Presa oficială de la Belgrad lansează mereu valuri de calomnii şi aţâţări şovine împotriva noastră. Provocările naţionaliste puse la cale în Banat demonstrează de agenţii lui Tito operează şi în afara teritoriului iugoslav.”
Respectând partea şi întâietatea Cezarului, guvernul RPR a dat şi el publicităţii – adică ziarului Scînteia – un comunicat ca răspuns la nota primită de la guvernul iugoslav. Răspunsul guvernului român – copie fidelă al celui sovietic - a fost transmis conducerii RPFI de către însărcinatul cu afaceri externe al României - Teodor Rudenco: “Guvernul RPR constată că guvernul iugoslav prezintă într-un mod cu totul fals situaţia existenţă între Uniunea Sovietică, ţările de democraţie populară şi Iugoslavia, urmărind să ascundă în faţa poporului iugoslav politica sa de duşmănie faţă de URSS şi ţările de democraţie populară. (...) Guvernul iugoslav a încălcat şi încalcă în mod brutal tratatul de prietenie cu RPR. Din ordinul autorităţilor iugoslave s-a tras în grăniceri români şi în locuitorii din zona frontierei, agenţi iugoslavi violează frontiera română, dedându-se la acte de spionaj; Guvernul iugoslav dă adăpost fasciştilor români cari fug în Iugoslavia şi unelteşte împotriva regimului de democraţie populară din România.”

“PODUL PRIETENIEI”, PROIECT CAEM
Numit în 1956 reprezentantul Românie la CAER, Alexandru Bârlădeanu a caracterizat activitatea iniţială din cadrul Consiliului ca fiind “vegetativă”: “La un an după înfiinţarea CAER a fost convocată la Moscova o şedinţă fără a li se comunica participanţilor tema ei. Şedinţa CAER a fost condusă de Molotov, care a pledat pentru construirea unul pod peste Dunăre, între România şi Bulgaria. Întrucât posul Giurgiu-Ruse are o importanţă strategică şi economică nu numai pentru cele două ţări – a spus Molotov – podul să fie construit în comun de toate ţările lagărului socialist. S-a hotărât şi cota de participare, în raport cu puterea economică a fiecărei ţări. Bucureştiul a fost de acord cu această iniţiativă şi astfel s-a construit podul între Giurgiu şi Ruse, denumit “podul prieteniei”. După această iniţiativă, CAER şi-a reluat starea de vegetare.”

România a avut ideea CAER!

2008-02-19T20:32:00.000+02:00

PAULA CHICIUC

Operaţiunea “Planul Stalin”: înfiinţarea CAEM. La 5 ianuarie 1949, reprezentanţii a cinci state comuniste – Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, România, Polonia, numite generic “ţări de democraţie populară” –, alături de cei ai Uniunii Sovietice s-au reunit la Moscova într-o consfătuire al cărei rezultat a fost înfiinţarea Consiliului de Asistenţă Economică Mutuală (CAEM), prima etapă a CAER. PMR s-a lăudat că iniţiativa i-a aparţinut.

Cel mai important document pentru istoria înfiinţării Consiliului de Ajutor Economic Mutual (CAEM), numit CAER după adoptarea Statutului organizaţiei (1959), este stenograma şedinţei Biroului Politic al CC al PMR din 10 ianuarie 1949.
CONTRA-PLANUL MARSHALL. În legătură cu apariţia pe scena istorică a CAEM-ului, în societatea românească s-a păstrat la început o tăcere... controlată politic. Motivele acestei “linişti de dinaintea furtunii”, cauzele obiectivelor CAEM-ului la propunerea Partidului Muncitoresc Român, liniile organizării campaniei de popularizare a noii structuri – toate temele au fost tratate de membrii Biroului Politic al CC al PMR la 10 ianuarie 1949. La punctul 1 al ordinii de zi, Gheorghe Gheorghiu-Dej a prezentat “Raportul misiunii tovarăşilor Gheorghiu şi Luca în legătură cu organizarea unui consiliu de asistenţă mutuală”. Dej a raportat cu lux de amănunte, pornind de la “constatările făcute cu privire la relaţiile economice cu celelalte democraţii populare şi cu Uniunea Sovietică”, în urma cărora “s-a ajuns la concluzia că va trebui găsit un mijloc de coordonare a politicii noastre economice pentru a înlătura posibilităţile de infiltrare a imperialismului în ţările de democraţie populară pe această cale”.
STALIN ACCEPTĂ. Dej a subliniat dintru început “necesitatea creării unui contra-plan Marshall”. Ba, mai mult, după spusele sale chiar a preluat iniţiativa şi, împreună cu Vasile Luca, a întreprins două călătorii la Moscova, păstrate în secret. Prima, pentru prezentarea ideii de consiliu: “Iniţiativa discutării acestei probleme, mai spunea Dej în şedinţă, aparţine conducerii partidului nostru şi în discuţiile care au urmat a fost menţionat acest lucru. Ideea a fost găsită de foarte mare importanţă şi s-a subliniat chiar că am întârziat”. În completare, Vasile Luca “arată că important este că iniţiativa a pornit de la noi şi că, în ciuda neîncrederii unora, s-a dovedit că acest lucru se poate realiza”. La a doua întâlnire din capitala URSS (5-8 ianuarie 1949), au fost invitaţi şi alţi reprezentanţi ai partidelor comuniste şi muncitoreşti. Uniunea Sovietică s-a prezentat cu trei delegaţi – Gheorghi Malenkov (preşedinte al Consiliului de Miniştri), Anastas Mikoian (vicepreşedintele Consiliului de Miniştri) şi Viaceslav Molotov (ministrul Afacerilor Externe), iar ţările de “democraţie populară” cu câte doi. După elaborarea documentului, la care o contribuţie esenţială au avut-o “tovarăşii polonezi”, după cum mărturisea Dej, decizia finală a aparţinut – cum altfel?! – lui Stalin.
Stalin s-a întâlnit cu delegaţii, cărora le-a înapoiat proiectul, făcându-i să înţeleagă că punerea lui în aplicare îi va determina să gândească faptele în avans cu cel puţin un deceniu. Lucrul care pare să-i fi impresionat cel mai mult pe participanţii la întrunirea de la Moscova a fost “ideea genială” a lui Stalin ca viitorul consiliu de colaborare şi ajutor mutual economic să fie unul “deschis, cu posibilitatea de a primi şi alţi membri care s-ar declara de acord cu obiectivele fixate de fondatorii acestui Consiliu. Muncitorii din Franţa, Italia şi din toate ţările intrate pe orbita planului Marshall trebuie să ştie că nu prin planul Marshall, ci prin CAEM vor avea hrană, vor avea ce le trebuie pentru industrie şi vor vedea că Europa poate să se ajute singură”. Practic, Stalin încerca să folosească noua instituţie pentru “spargerea” monopolului SUA şi al Angliei în Occident, să atragă democraţiile tradiţionale vestice de partea Uniunii Sovietice, mizând pe sprijinul partidelor comuniste din Occident.
“PLANUL STALIN”. La finalul prezentării raportului său, Dej propunea ca operaţiunea de creare a noului consiliu să poare denumirea de “Planul Stalin” (“pentru perspectivele pe care le deschide clasei muncitoare din toată lumea”, a concluzionat secretarul general al PMR).
În intervenţia sa, ministrul de Externe Ana Pauker a subliniat importanţa momentului în care a apărut Consiliul de Asistenţă Economică Mutuală. Din punctul ei de vedere, momentul înfiinţării CAEM a fost foarte bine ales în 1949, anul în care “toate ţările cu democraţie populară construiesc socialismul”, “când clasa muncitoare este la putere”, iar o dată cu “ascuţirea luptei între cele două lagăre” şi dovedirea superiorităţii URSS va creşte puterea lagărului socialist: “Realizarea planului cincinal în patru ani a crescut în aşa măsură puterea Uniunii Sovietice, că împreună cu celelalte ţări vom putea să stăm puternic în faţa bloculeţelor de orice fel”, declara convinsă fosta cominternistă. Ea a subliniat şi “plusul de răspundere ce revine ţării noastre prin faptul că intrăm în acest Consiliu. Noi am fost primul dintre partidele comuniste care, după anumite greşeli făcute, ne-am trezit mai repede şi ne-am dat seama că trebuie să privim la Uniunea Sovietică, să învăţăm din experienţa Uniunii Sovietice”.
Nu lipseau nici “perlele” lăudătorilor de profesie. “Tovarăşul Moraru” – ce va face-n viitorul apropiat carieră de mentor al proletcultismului – apreciază creaţia CAEM ca al doilea moment important după revoluţia bolşevică!
MĂSURI ORGANIZATORICE. În încheierea dezbaterii primului punct de pe ordinea de zi a Biroului, liderul partidului, Gheorghiu-Dej, a enumerat măsurile organizatorice ce vor trebui luate pentru funcţionarea organizaţiei, măsuri, evident, stabilite la Moscova: fiecare ţară membră va trimite în Consiliu câte doi reprezentanţi. Consiliul se va întruni o dată la trei luni, de fiecare dată în altă capitală. În afară de aceasta, tot la Moscova urma să se înfiinţeze un birou permanent al CAEM, în care fiecare ţară membră îşi desemna un reprezentant, însoţit de “un aparat tehnic compus din oameni competenţi”. Din partea sovieticilor intra ministrul adjunct al Planului de stat. CAEM-ul trebuia să înceapă să funcţioneze în următoarele două săptămâni. Până la 25 ianuarie, Vasile Luca cerea desemnarea reprezentantului în Biroul Permanent şi a cinci referenţi – “oameni pricepuţi, cu pregătire economică şi politică”, numirea dintre membrii Biroului Politic român a celor doi membri în CAEM. Miron Constantinescu propune ca din Consiliu să facă parte Gheorghiu-Dej şi Vasile Luca, preşedintele şi vicepreşedintele Comisiunii de Planificare, Secretariatul partidului primind sarcina de a face o propunere pentru Biroul Permanent. Propunerea este Alexandru Iacob, unul dintre apropiaţii lui Vasile Luca, amândoi împărtăşind în 1952 soarta anchetei şi condamnării.

BENEFICII
În şedinţa Biroului Politic, liderul comunist Dej a arătat tovarăşilor săi avantajele concrete pe care le va avea RPR de pe urma intrării în CAEM: “S-au fixat o serie de sarcini concrete şi primul grup de probleme ce vor fi luate în discuţie vor fi cele în legătură cu importul şi exportul, studierea acordurilor ţărilor cu democraţie populară şi Uniunea Sovietică, precum şi politica de export şi import cu ţările capitaliste, aceasta pentru a duce o politică unitară. Delegaţia noastră economică a obţinut un succes foarte mare, am primit pentru industria siderurgică şi metalurgică mai mult decât am sperat. Tovarăşul Mikoian ne-a promis că la anul vom primi tot ce vom avea nevoie; de asemenea, ne-a recomandat ca fabrica de tractoare să nu producă decât pentru nevoile noastre. La multe articole ni s-au acordat preţuri modificate în avantajul nostru, astfel că vom putea mări planul, mai ales la siderurgie şi metalurgie. Ni s-au dat brevete gratuit şi ni se vor trimite oameni care să întocmească planurile de executare, ni se vor da maşini pentru lucrări mari – canale, irigaţii etc. Ni se vor trimite, de asemenea, animale şi păsări de rasă pentru crescătorii, urmând să trimitem acolo oameni ca să se specializeze în creşterea animalelor şi păsărilor”. Nimic despre cum şi dacă vor compensa aceste “beneficii” pierderile suferite de România prin returnarea datoriei de război, cheltuielile efectuate cu găzduirea Armatei Roşii, a consilierilor sovietici sau dezvoltarea cu resurse naţionale a SOVROM-urilor.

Lagărul socialist îşi uneşte forţele

2008-02-19T20:29:00.001+02:00

PAULA CHICIUC

“Război rece” în lumea postbelică. Imediat după terminarea celui de-al doilea război mondial, marile puteri aflae pe continente diferite – SUA şi URSS au intrat într-o competiţie cu mai multe mize: sferele de influenţă şi recunoaşterea superiorităţii politice,militare şi economice a fiecăreia. Aflată în lagărul socialist, România a “jucat” după cum i-a “cântat” Kremlinul.

După lansarea de către Statele Unite a Programului European de Reconstrucţie, cunoscut şi ca “Planul Marshall” (la 5 iunie 1947), Uniunea Sovietică ripostează prin înfiinţarea Biroului Informativ al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti Cominform (septembrie 1947). Era momentul proclamării de către sovietici a existenţei în lume a două lagăre: “socialist” şi “imperialist”.
PEDEAPSA CU MOARTEA. Intrată în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice, România parte componentă a “lagărului socialist a început o nouă etapă din istoria sa – cea de ţară-satelit, supusă regulilor politice şi economice dictate de la Kremlin. Astfel, de la schimbarea formei de stat (din 30 decembrie 1947, când monarhia a fost abolită şi România s-a proclamat republică populară) la modificarea tipului de economie centralizată, toate mişcările erau iniţiate şi duse la îndeplinire de Partidul Muncitoresc Român (PMR, denumire adoptată în 1948), supus Moscovei.
Noua Constituţie a Republicii Populare Române, concepută după modelul legii fundamentale sovietice şi votată de Marea Adunare Naţională (13 aprilie 1948) stabilea liniile directoare ale dezvoltării statului de “democraţie populară”. Liderii PMR şi-au creat astfel baza legală pentru a conduce ţara “pe calea socialismului”. Printre măsurile luate la finele anului 1948 a fost adoptarea Planului Economic Naţional şi, ulterior, a primului plan cincinal. Întreaga societate românească fusese angrenată în îndeplinirea, chiar înainte de termen, a planului, după modelul stahanoviştilor ruşi. În expunerea făcută asupra Planului Economic Naţional, Gheorghe Gheorghiu-Dej preciza în ianuarie 1949: “Relaţiile economice tot mai strânse cu URSS nu numai că au ajutat şi ajută la întărirea puterii economice a RPR, dar ne pun şi la adăpost de consecinţele catastrofale ale gravelor dificultăţi economice de care sunt cuprinse ţările cu sistem capitalist.” Conducerea PMR nu s-a mulţumit doar cu îndemnarea muncitorilor să-şi dea silinţa pentru îndeplinirea şi depăşirea Planului, ci a găsit şi modalitatea “potrivită” de a-i obliga. La 14 ianuarie, Scînteia scria triumfătoare: “Îndeplinind voinţa oamenilor muncii de la oraşe şi sate, Marea Adunare Naţională a votat Legea pentru pedepsirea cu moartea a unor crime care primejduiesc securitatea Statului şi propăşirea economiei naţionale”. În cuvântarea prilejuită de votarea legii, primul-ministru Petru Groza sublinia: “Noi trebuie să facem ca nimeni sub nici o formă să nu se poată atinge de realizările noastre”. Era completat de ministrul Justiţiei, Avram Bunaciu: “Pedeapsa cu moartea împotriva acestor criminali este o măsură pe care o ia poporul nostru împotriva celor ce ar încerca să atenteze la viaţa şi libertatea poporului muncitor. Introducerea pedepsei cu moartea constituie şi un avertisment pentru acei ce din orice motive ar fi atraşi în astfel de acţiuni criminale”.
LA ÎNTRECERE. De fapt, întreaga campanie “hei-rup”-istă a României ca “democraţie populară”, desfăşurată însă şi în celelalte ţări-satelit (Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria), avea ca scop demonstrarea superiorităţii lagărului socialist asupra celui imperialist.
Faptele “vorbeau de la sine”: America oferise statelor europene afectate de război o mână de ajutor sub forma Planului Marshall; imediat Moscova a înfiinţat Cominformul. Numai că programul american, la care au aderat câteva democraţii tradiţionale ca Anglia şi Franţa, era un instrument economic, iar Cominformul, o organizaţie politică. Astfel că statele din lagărul socialist au început a dezvolta relaţii economice, stabilindu-le mai întâi prin tratatele bilaterale de prietenie, colaborare şi asistenţă economică. Cum cerinţele economiilor naţionale depăşeau uneori graniţele ideologice, unele state socialiste păstraseră legăturile comerciale şi Vestul Europei. 65% din exportul Cehoslovaciei, de pildă, mergea “spre Apus”. Lucru care a nemulţumit nu doar Moscova, care-şi vedea subminată autoritatea şi ameninţate graniţele, dar şi state complet aservite ei, ca România.
PRELUĂM INIŢIATIVA. De aceea, liderul comunist român Gheorghiu-Dej, împreună cu Vasile Luca, a întreprins în mare taină o călătorie în “marea patrie a socialsimului”. Scopul vizitei a fost propunerea făcută de RPR de găsire a unui “mijloc de coordonare a politicii economice”. Acceptat de sovietici şi prezentat în cadru restrâns unora dintre tovarăşii din celelalte state “frăţeşti”, proiectul românilor s-a materializat prin înfiinţarea la 5 ianuarie 1949 a Consiliului de Asistenţă Economică Mutuală (CAEM). Cunoscut în istorie ca şi Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), instituţia reunea, alături de URSS, cinci state “de democraţie populară”: Bulgaria, Ungaria, România, Polonia şi Cehoslovacia.

“CRACIUN MARSHALIZAT”
Într-o caricatură (Scînteia, 5 ianuarie 1949) reprodusă din ziarul sovietic Pravda (Adevărul, n.n.), un “moş Crăciun marshallizat” oferă ţărilor occidentale “credite” drept cadou, iar în spate poartă un brad în care atârnă globuri pe care scria: “atomic”, “conserve de cal”, “praf de ouă”, “criză”, “şomaj”, “pistol”. Fără a avea o explicaţie, caricatura era însoţită de nişte statistici “relevante” pentru propaganda anti-imperialistă: “În Anglia se intensifică tot mai mult comerţul cu carne de cal. Cheltuielile bugetare ale Franţei pe 1949 se vor ridica la cifra de 2 trilioane de franci. Deficitul bugetar al Franţei se va ridica la 300 de miliarde de franci.”

“CIFRELE PLANULUI GALGAIE...”
“Iubiţi tovarăşi, mă aflu la Sinaia, în casa de creaţie a scriitorilor. (...) Am în faţă Planul Economic al Republicii Populare Române şi mă gândesc la uriaşele sarcini ce le avem de îndeplinit, noi, mânuitorii condeiului, pentru a da celor ce muncesc în uzine şi pe ogoare o artă înălţătoare ca o fluturare de steaguri. (...) Cifrele Planului gâlgâie de puterea muncii, în ele uruie motoarele, sclipesc plugurile tăind brazdele, zâmbesc obrajii copiilor plecaţi asupra cărţii în nişte şcoli luminoase.”
Eusebiu Camilar, Scînteia, ianuarie 1949

“Lumină pentru fiecare cătun!”

2008-02-13T23:48:00.001+02:00

FLORIN MIHAI

“Motorul” socialismului. Inspiraţi din teoria marxist-leninistă, comuniştii români au declanşat la scară naţională un program de utilizare a energiei electrice care urma să pună în “mişcare” uzinele şi fabricile şi să asigure modernizarea muncii agricole. Cinematografele, căminele culturale şi aparatele radio au schimbat “faţa” aşezărilor rurale, declarate “comune model”.

Gheorghe Gheorghiu-Dej – secretar general al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român (CC al PMR) – descria la 27 decembrie 1948 reprezentanţilor Marii Adunări Naţionale “necesitatea” trecerii la planificarea economiei în România. Preluarea puterii de “cei care muncesc” şi “ascuţirea luptei de clasă” urgentau adoptarea planului de stat pentru anul 1949, după spusele sale.
DUPĂ PLAN. Deşi alte state comuniste (Cehoslovacia, Bulgaria) trecuseră la planuri bienale, Dej recunoştea dificultăţile PMR în domeniul planificării economice. În acea perioadă, comuniştii români de-abia schiţau studiul ce constituia “materialul statistic şi documentar” pentru planificare. Experienţa “tovarăşilor” români în domeniu era nulă, aparatul tehnic şi cadrele din economie lipseau, recunoştea cu francheţe Gheorghiu-Dej. Planul de stat din anul 1949 urma să fie de fapt unul pregătitor. După model sovietic, accentul urma să fie pus pe industrializare (industria grea). Se miza pe creşterea cu 40% a producţiei faţă de 1948 cu ajutorul importurilor de materii prime furnizate de Uniunea Sovietică. În privinţa agriculturii se dorea “îndrumarea sectorului spre socialism” prin crearea Staţiunilor de Maşini şi Unelte şi a Gospodăriilor Agricole Colective şi de Stat. Se realiza astfel dezideratul social al noului regim, “alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănime”. Electrificarea, “motor” al economiei socialiste, urma să fie introdusă la scară naţională. Conform planului de investiţii pentru anul 1949, 82 de miliarde de lei urmau să fie distribuite astfel: 36,8% industria extractivă şi grea, 21,2% transporturi şi comunicaţii, 11,2% lucrări de interes social şi cultural, 10,4% industria uşoară, 9,4% agricultură şi silvicultură, 9,3% administraţia de stat şi apărarea naţională şi doar 1,7% comerţ. Legea pentru Planul de Stat a fost votată la 28 decembrie 1948 cu 387 de voturi pentru, doar doi delegaţi... opunându-se!
“SCÂNTEIA ELECTRICĂ”. La sfârşitul secolului al XIX-lea, dintre gânditorii vremii, Marx a intuit importanţa electrificării, anunţând în viitor “forţa revoluţionară” a curentului electric. Pe “linia” marxistă, în 1920, în plin război civil între roşii şi albi, Lenin definea comunismul “putere sovietică plus electrificare”, fapt de înţeles într-o Rusie în care ţăranii mai trăiau în condiţiile Evului Mediu. În 1948, liderii PMR au declanşat la scară naţională un program de utilizare a energiei electrice care urma să pună în “mişcare” uzinele şi fabricile, să asigure mecanizarea unor munci agricole şi să lumineze oraşele şi satele. Guvernul României a redactat “Planul de electrificare a ţării şi de folosire a apelor” (1950), care trebuia aplicat pe durata a două cincinale, începând cu 1951. Atenţia planificatorilor s-a îndreptat spre construirea de termocentrale şi hidrocentrale, dar şi a liniilor de transport şi staţiilor de transformare. Pentru a reduce decalajul economic între provinciile României, guvernul a decis construirea unor hidrocentrale şi baraje de acumulare în Moldova (prioritare erau hidrocentrala “Vladimir Ilici Lenin” de la Stejar, pe Bistriţa, lacul de acumulare de la Bicaz, amenajarea pentru irigaţii în lunca Siretului şi în nordul Bărăganului). Revistele economice prezentau cititorilor avantajele folosirii energiei electrice. Astfel, cu energia dezvoltată de un kilowat în decurs de o oră se puteau mulge 40 de vaci, alimenta zece ore un aparat de radio, rula o oră un film cinematografic, lumina o locuinţă cu trei camere timp de trei zile, ţesăla 22 de cai sau tunde 500 de oi.
“COMUNELE MODEL”. În România interbelică, puţine sate cunoscuseră avantajele energiei electrice, prilej pentru propaganda comunistă să susţină teza “exploatării şi asupririi” ţărănimii ţinute “în cea mai adâncă beznă” de “regimul burghezo-moşieresc”. Acum în “patria oamenilor muncii”, ţăranii erau anunţaţi că electrificarea le va face viaţa “mai spornică şi mai uşoară” prin folosirea tot mai mare a maşinilor agricole de tot felul, care creşteau producţia la hectar. Comodităţi şi divertismente rezervate până atunci doar orăşenilor, urmau să-i bucure de-acum şi pe locuitorii satelor. Fiecare sat urma a fi înzestrat cu un cinematograf şi cu aparate radio, iar lumina nu putea lipsi din case. În frenezia “întrecerilor socialiste” declanşate în uzine au fost prinşi şi ţăranii, dar sub o altă formă – întrecerea pentru titlul de “comună model”. Pentru a primi statutul de comună “fruntaşă”, un sat trebuia să-şi modernizeze clădirile primăriei şi şcolii. Prezenţa căminului cultural, mijloc de “culturalizare a maselor”, era, de asemenea, o condiţie de înscriere în “cursă”. Drumurile trebuiau reparate, iar apa potabilă, adusă prin conducte speciale, şi lumina electrică erau, de asemenea, prevăzute în plan, conform lozincii “lumină în fiecare cătun”.
SMT-URI. Prin “rezoluţia asupra sarcinilor partidului” din 3-4 martie 1949, conducerea de partid a înfiinţat Staţiunile de Maşini şi Tractoare (SMT). În viziunea conducerii, utilizarea maşinilor în agricultură urma să-i convingă pe ţărani de “superioritatea muncii cu mijloace mecanizate”, ce urma a fi practicată prin întovărăşiri şi colectivizare. La scurt timp au apărut primele neajunsuri. În România nu existau specialişti care să repare maşinile şi piesele uzate. S-au înfiinţat astfel Centrele Mecanice, iar tractoarele s-au grupat pe brigăzi. La acea dată, afirmau propagandiştii sovietici, colhoznicii din URSS foloseau tractoare şi combine în proporţie de 90%. Delegaţiile de muncitori şi ţărani care vizitau URSS vedeau cu ochii lor “minunea”, fiind totodată “şcoliţi” pentru repararea maşinilor. Primele tractoare şi unelte agricole erau de altfel de provenienţă sovietică (tractoare STZ Naty şi KD 35, combine autopropulsate, cultivatoare, discuitoare şi strunguri). Treptat, cu “îndrumări” tehnice de la specialiştii sovietici s-au fabricat tractoare şi în România, la întreprinderile Sovromtractor. Spre sfârşitul anului 1950, muncitorii de la Sovromtractor au furnizat SMT-urilor 4.700 de tractoare.

MESERII NOI
Deşi propaganda oficială prezenta activitatea SMT-urilor o suită de “succese în muncă”, în realitate, lucrurile mergeau greu şi pentru că nu exista personal calificat pentru a “mâna” “bolizii” pe ogoare. Prin Direcţia Generală a SMT-urilor, Ministerul Agriculturii a organizat şcoli profesionale de specialitate. Pontatori-alimentatori, şefi de brigadă, mecanici agricoli şi tractorişti erau pregătiţi pentru a deveni noile cadre ale agriculturii mecanizate. Randamentul absolvenţilor era scăzut, instruirea făcându-se în grabă. Existau cazuri, desigur “grave”, în care tractoriştii arau pământurile “chiaburilor” sau vindeau motorina. Primele Gospodării Agricole Colective au beneficiat din plin de ajutorul SMT-urilor, posibilă explicaţie pentru succesele înregistrate în producţie. Cele mai bune maşini ale SMT-urilor erau direcţionate spre colective, precum şi cei mai buni specialişti.

DEFINITIE
“Comunism înseamnă puterea sovietică plus electrificarea întregii ţări. Numai atunci când ţara va fi electrificată, când industria, agricultura şi transportul vor fi puse pe baza tehnică a marii industrii moderne, numai atunci vom învinge definitiv”
Lenin, decembrie 1920

"CANTEC PENTRU TOVARASUL PLAN"
“Hai noroc! Să trăieşti, măi tovarăşe Plan!
Iată-ne alături, proaspeţi ca zorii,
Colea în culme şi-n prag de victorii:
Tu, făclierul noului an,
Noi, vestitorii noii istorii,
Buciumând din sirenă, din tractor şi ciocan!
Ai ţâşnit din strădania noastră
Ca un cântec de luptă din lupte,
Ca o zare albastră-n fereastră,
Din peceţile beznei, rupte!
Te-am crescut cu sârg, cu sudoare,
Te-am purtat în braţe vânjoase
Prin haite de lupi ticăloase
Şi te-am scos la limanul de soare.”
Dan Deşliu, Cântec pentru tovarăşul plan

“Haos” în economie

2008-02-13T23:47:00.000+02:00

FLORIN MIHAI

Tovarăşi” de partid, experţi în economie. La finele războiului mondial, PCR avea puţini membri şi încă mai puţini specialişti în economie. În 1949 Gheorghiu-Dej i-a cedat preşedinţia Comisiei de Stat a Planificării sociologului Miron Constantinescu, deşi în rândurile partidului se remarcaseră economistul Alexandru Bârlădeanu şi inginerii Gaston Marin şi Simion Zeigher. Specialiştii l-au contestat pe Miron Constantinescu, care a fost îndepărtat în 1955 din fruntea CSP.

Existenţa şi visurile de ilegalist nu erau ceva atractiv şi nici măcar prea potrivit cu raţionalitatea şi pragmatismul intelectualilor cu pregătire tehnică. Astfel că, ajuns la putere, partidul s-a pomenit în situaţia de a schimba relaţiile economice, fără specialişti. Dacă “tovarăşii” stăteau bine la lecţiile de marxism-leninism, practicau critica şi autocritica, în schimb realităţile economice le erau străine. Printre preşedinţii CSP a fost numit sociologul Miron Constantinescu, succedându-i apoi economistul Alexandru Bârlădeanu.
ATOATEŞTIUTOR. Miron Constantinescu se născuse la Chişinău (1917), la acea vreme Republica Moldova. După unirea Basarabiei cu România, familia Constantinescu a ajuns la Arad, unde adolescentul Miron şi-a desăvârşit studiile liceale (1934). Ca mai toţi tinerii vremii, a plecat la Bucureşti, unde s-a înscris la cursurile Facultăţii de Filosofie. Preocupat de sociologie şi influenţat de gândirea marxistă, a devenit doctor în ştiinţe sociale la începutul războiului, cu un studiu despre “Unităţile sociale şi marxismul”. Nici politica nu îi era străină tânărului Miron Constantinescu. Din 1935 activa în rândurile UTC, fiind înregistrat din anul următor ca membru de partid. Arestat de Siguranţa statului pentru activitate comunistă, a fost condamnat la 10 ani de muncă silnică, trecând anii războiului alături de “tovarăşii de partid” prin închisorile Caransebeş şi Tg. Jiu. După înlăturarea de la putere a Antoneştilor a primit, pe linie de partid, direcţia oficiosului Scînteia. Era şi “specialist” în economie, fiind numit secretarul general al Comisiei de stabilizare şi redresare economică (1947-1948) şi responsabil de revista “Probleme economice”. În 1949 Gheorghiu-Dej a renunţat la conducerea Comisiei de Stat a Planificării, sociologul Miron Constantinescu ajungând astfel să decidă direcţiile economiei româneşti.
“FANTEZII, NU CONDUCERE ECONOMICĂ”. Socotiţi printre “tovarăşii” de partid mai vârstnici, tineri de viitor ai PCdR, Miron Constantinescu şi Alexandru Bârlădeanu se cunoşteau din anii ’30, din timpul studenţiei. După război, relaţiile dintre cei doi s-au răcit. Cunoscându-i competenţele limitate în domeniul economiei, Bârlădeanu i-a contestat lui Miron Constantinescu calitatea de preşedinte al CSP. “Miron, afirmă Bârlădeanu, limitat de incompetenţa sa în chestiunile economice (nu avea nici pregătire, nici experienţă), însă mânat de mari ambiţii politice, a dus economia naţională într-o stare de haos de nedescris, haos plătit de populaţie cu lipsuri şi greutăţi materiale. (…) În fruntea acestui CSP, Miron îşi permitea pur şi simplu fantezii, nu conducere economică. Voluntarism! Ce visa noaptea credea că poate face ziua. Ca şi Stalin, ca şi Ceauşescu, se închipuia omul providenţial al ţării.” Acelaşi Bârlădeanu a relatat şi despre înlocuirea lui Constantinescu de la direcţia “planificării”. În 1955 Gheorghiu-Dej l-ar fi chemat în biroul său pe Bârlădeanu, pe atunci angajat al Ministerului Comerţului Exterior şi i-ar fi propus să preia conducerea CSP. “Miron ne-a indus în eroare pe toţi cu cifre false de la statistică şi noi am înghiţit găluşti de la el”, i-ar fi zis Dej lui Bârlădeanu.

TAPI ISPASITORI
Planificarea economiei a permis conducerilor de partid comuniste reprimarea “duşmanilor de clasă” sau a celor socotiţi indezirabili de regim. Neîmplinirea planului de producţie putea fi uşor pusă pe seama sabotorilor. În România, procesele lor au abundat în anii 1949-1950. Despre cum erau scoşi ţapi ispăşitori “sabotorii” din economia românească a relatat Alexandru Bârlădeanu: “Când conducea Miron (Constantinescu, n.n.) economia, se căutau “sabotori” şi “duşmani de clasă” pentru economia care nu mergea, din cauză că se baza pe lucruri incerte. De pildă, producţia se planifica pe materiile de import, dar nu se prevedea în plan, cu ce exporturi compensăm sau pe ce bază plătim”.

AUDIENTA LA KREMLIN
În chestiunile privind planificarea economică, “tovarăşii” români se consultau în permanenţă cu Stalin. Cu doi ani în avans, România se pregătea de planul cincinal din 1951. O delegaţie alcătuită din Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Miron Constantinescu şi Alexandru Bârlădeanu s-a deplasat la Moscova. Între cei doi secretari ai PMR existau divergenţe legate de ritmul colectivizării. În timp ce Dej dorea colectivizarea treptată, cu încurajarea întovărăşirilor pentru început, Ana Pauker ar fi vrut o colectivizarea rapidă. Potrivit lui Bârlădeanu, Stalin i-a dat dreptate lui Dej, întrebându-i retoric pe români “unde vă grăbiţi?”. Cu ceilalţi membri ai “echipei de lucru” Stalin a abordat chestiuni economice. “Noi am expus probleme economice, Stalin le-a notat, a relatat Bârlădeanu despre acea întâlnire cu «Părintele popoarelor», Stalin. Mi-aduc aminte, avea un bloc-notes şi le-a notat cu un creion la un capăt roşu, la celălalt albastru”.

PERFID
“Era un om (despre Miron Constantinescu, n.n.) extrem de orgolios, perfid, tipicar, brutal cu subalternii şi cu cei cu care venea în contact, precum şi vindicativ. Se considera atoateştiutor, având deseori comportări stranii care puteau duce la concluzia că avea ceva dereglat în organismul său.”
Alexandru Bârlădeanu

Clasa muncitoare, avangarda cincinalului

2008-02-12T23:43:00.001+02:00

FLORIN MIHAI

Promovarea muncitorilor în funcţii de conducere. În documentele oficiale şi în propaganda de partid, clasa muncitoare era numită şi “avangarda planului cincinal”. “Răsfăţaţi” ai regimului, muncitorii fruntaşi în producţie primeau locuinţe noi şi spaţioase, decoraţia “Ordinul Muncii” şi erau promovaţi în posturi de conducere. “Codaşii” erau criticaţi în “gazeta de perete”.

În România, prin decretul din 18 iulie 1948 s-a înfiinţat Comisia de Stat a Planificării (CSP), organism similar Gosplanului sovietic. Noua instituţie oferea guvernului rapoarte asupra situaţiei economice generale a României şi elabora planificarea acesteia. În cadrul comisiei funcţionau şase departamente: planificare, coordonare de plan, controlul executării planului, cercetare şi statistică, contabilitate şi relaţii cu presa şi publicul. Primul preşedinte al CSP a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretar al CC al PCR şi ministru al Economiei Naţionale. Din aprilie 1949 i-a cedat conducerea lui Miron Constantinescu. Preşedintele CSP primea “sfaturi” de la specialişti sovietici. Un membru influent al comisiei era şi Vasile Luca, ministrul Finanţelor şi secretar al PMR.
DIN BIROU ÎN BIROU. Elaborarea planului economic implica “factorii de decizie” de la toate nivelurile economiei. Întreprinderile înaintau departamentelor CSP proiecte, cele mai multe fiind practic cereri concrete de materii prime şi combustibil. Departamentele centralizau, controlau şi corectau proiectele primite, după care le trimiteau preşedinţiei CSP şi apoi la guvern. După confruntarea cu “indicaţiile” miniştrilor de resort, se “întorceau” la CSP care le reunea în planul de stat. Înainte de a fi adoptat de Marea Adunare Naţională, planul primea avizul partidului şi guvernului. Pentru îmbunătăţirea continuă a rezultatelor economice şi o permanentă verificare cu cifrele iniţiale, planul “mare” era împărţit în planuri trimestriale. De multe ori se întâmpla ca al treilea trimestru să fie modificat, pentru a se cere întreprinderilor o producţie sporită.
CADRE NOI. În 1948, Conducerea centrală a PMR a “însărcinat” Organizaţiile de Partid “să mobilizeze muncitorii” pentru realizarea planului economic de stat. Erau necesare noi cadre de conducere în economie (în primul rând proletari), tehnicieni şi lucrători în industrie. Specialiştii din vechiul regim erau folosiţi în continuare, dar activitatea lor era permanent supravegheată de “muncitori vigilenţi”. Din 1949 s-au inaugurat primele şcoli şi cursuri tehnice care au “produs” cei dintâi absolvenţi pentru primul plan cincinal (1951-1955). Începând cu 9 martie 1949, pentru coordonarea şi angajarea muncitorilor din întreprinderi şi fabrici se înfiinţase Oficiul Forţei de Muncă.
SFATURI MANAGERIALE. În locul foştilor directori “capitalişti”, la conducerea întreprinderilor naţionalizate, autorităţile comuniste au numit muncitori. “Fala” colectivelor din fabrici şi uzine, noii directori fuseseră “ridicaţi” cu un dublu scop. Se infirma teza conform căreia doar reprezentanţii fostelor elite sunt capabili de conducere şi, aspect practic, se completau posturile vechi şi nou apărute. Într-un articol de fond din Scînteia, intitulat “Noii directori”, li se acorda acestora sfaturi practice pentru desfăşurarea activităţii. Adevărat curs intensiv, predat în două pagini de ziar, articolul dezvăluia directorilor-muncitori “cheia succesului”: cum se întreţin şi se repară echipamentele din întreprinderi, cum se investeşte în fabrici, în ce condiţii acordă credite Banca Naţională şi cum se dezvoltă… spiritul comercial. Muncitorilor, în schimb, li se recomanda disciplină de fier: “Muncitorii trebuie să apere ca ochii din cap autoritatea directorului, scria ziarul Scînteia. Ei trebuie să apere această autoritate împotriva tuturor acelora care ar fi îndemnaţi să creadă că de acum îşi pot îngădui să adopte o atitudine de familiarism, în sens burghez. Că de acum se pot “bate pe burtă” cu directorul, pentru că acesta este un muncitor ieşit din mijlocul lor”.
“ÎNTRECERILE SOCIALISTE”. Pentru sporirea producţiei şi promovarea spiritului stahanovist, organizaţiile de partid şi sindicatele organizau periodic “întreceri socialiste” între întreprinderi. În cadrul acestora se putea întâmpla ca o uzină să treacă de la “extazul” primirii “Steagului Roşu” – recunoaştere a “meritelor în producţie” – la “umilinţa” pierderii drapelului. Individual, şi muncitorii “fruntaşi” primeau “Ordinul Muncii”, decoraţie instituită special pentru celebrarea întrecerilor în producţie. Erau recompensate deopotrivă ţesătoarele (care lucrau la trei războaie deodată), mecanicul care inventa noi “unelte şi scule” sau savantul (precum I.C. Parhon), “tovarăş de drum” al regimului. Pierderea drapelului putea fi urmată de anchete. Vinovaţi de rezultatele slabe în producţie erau, pe rând, vechii patroni sabotori, accidentele în muncă (acte de sabotaj “mascate”), absenţele de la lucru şi “spiritul de demobilizare” al noii conduceri muncitoreşti.
BLOCURI NOI. Pentru muncitorii fruntaşi în producţie, “partidul” asigura locuinţe noi. Apăruseră în 1948 primele “blocuri muncitoreşti”, inaugurate cu pompă de liderii PMR. Apartamentele şi garsonierele dispuneau de încălzire printr-un sistem central şi foloseau, în bucătărie, gazul. În incinta blocului se amenajau uneori creşe pentru ca muncitorii să aibă doar grija muncii, nu şi a creşterii copiilor. În Bucureşti, primele blocuri muncitoreşti au apărut în cartierul Grozăveşti şi pe Bulevardul Filantropia.

SCOLI TEHNICE
Pentru îndeplinirea planului de stat era nevoie de toate braţele forţei de muncă. S-au înfiinţat şcoli tehnice-profesionale care să formeze ingineri, tehnicieni, maiştri şi muncitori calificaţi. La cursuri erau admise şi femeile, conform tezei “egalităţii oamenii muncii” de ambele sexe. Pentru a evita “absenţele nemotivate” de la cursuri, conducerea Organizaţiei de Partid a cerut comitetelor sindicale şi din întreprinderi să colaboreze cu responsabilii de cultură şi educaţie pentru supravegherea cursanţilor.

PLANIFICARE... LINGVISTICA
Adoptarea planului de stat din 1949 a ridicat şi probleme mai puţin obişnuite conducerii de partid. Termenii specifici planificării erau puţin cunoscuţi chiar şi “iniţiaţilor”. Redactorii revistei Probleme economice abordau “problema”, adăugând în paginile publicaţiei rubrica intitulată “În ajutorul planificatorului”. Printre alte sfaturi, ghidul cuprindea şi un dicţionar cu “termeni de bază în munca de planificare”, ce avea la bază literatura sovietică de specialitate. Primul termen explicat era întreprinderea industrială: “Prin întreprindere industrială, afirma dicţionarul, se înţelege unitatea economică, organizată, pentru fabricarea produselor industriale”.

SOLUTII
“S-au găsit pentru fiecare întreprindere conducători. Nu întotdeauna s-a reuşit, dar au fost oameni care au făcut faţă sarcinilor. Între timp, s-au format specialişti din generaţia tânără. Dar, sigur, era o problemă grea aceea a cadrelor.”
Alexandru Bârlădeanu

Centralizarea economică în statele comunizate

2008-02-12T23:00:00.001+02:00

FLORIN MIHAI

Sovieticii au lansat moda cincinalelor. În Uniunea Sovietică, bolşevicii au înfiinţat Gosplanul (Comisia de Stat a Planificării) încă din timpul lui Lenin. După al doilea război mondial, copiind modelul sovietic, statele est-europene comuniste au aplicat în economie cincinalele. Potrivit propagandei comuniste, scopul planurilor economice era “să ridice nivelul de trai şi cultura maselor”.

Organizarea economiei pe baze raţionale, centralizate, este o preocupare a minţii omului modern. În secolele XVII-XIX iacobinii şi socialiştii au teoretizat planificarea economiei, dar primele măsuri le-au aplicat bolşevicii. Lenin considera socialismul “de neconceput fără o organizare de stat planificată, care să supună zeci de milioane de oameni respectării strictisime a unei norme unice în opera de producţie şi de repartiţie a produselor”. Potrivit aceleiaşi teorii, planificatorii îşi atingeau ţelurile prin “entuziasmul în muncă”. Instituţia care urma să ducă economia sovietică “pe cele mai înalte culmi ale progresului” era Gosplan (Comisia de Stat a Planificării). Stalin, “genialul discipol şi continuator al lui Lenin” în fruntea Sovietelor, a înteţit ritmul industrializării, declanşând în istoria sovietică “Marea cotitură”.
FANTEZIILE PROGRESULUI. Din 1931 liderul de la Kremlin le-a impus “supuşilor” un ritm draconic de creştere economică. “Suntem cu 50 sau 100 de ani în urma ţărilor avansate”, recunoştea Stalin în faţa întregii suflări a “Mamei Rusii”, înapoierea faţă de statele occidentale capitaliste. “Trebuie să străbatem distanţa în zece ani. Ori facem acest lucru, ori vom fi zdrobiţi. Asta ne dictează datoria noastră faţă de muncitorii şi ţăranii URSS-ului.”
Primul plan cincinal sovietic s-a adoptat la al V-lea Congres al Sovietelor (1929). După propriile declaraţii, Stalin urmărea modernizarea Rusiei prin două metode – colectivizarea şi industrializarea. Primele măsuri “sănătoase” pentru finalizarea lui ar fi fost eliminarea “elementelor capitaliste” din economie şi desfiinţarea proprietăţii particulare. Între 1929-1933 s-a desfăşurat primul cincinal, dar încă din al doilea an conducătorii Partidului Comunist din Uniunea Sovietică (PCUS) ridicaseră “ştacheta” obiectivelor, oricum “îndrăzneţe”. Într-un stat care îşi propunea desfiinţarea banilor într-un viitor nu prea îndepărtat, “fermenţii” proiectului urmau să fie “întrecerile socialiste” între “muncitorii-udarnici” (de şoc) sau “stahanovişti”. S-a practicat aşadar dintru început “umflarea” cifrelor de producţie, directorii raportând conducerii de partid realizări adevărate doar pe hârtie. Datorită acestor mistificări, sunt greu de precizat indicatorii primului cincinal sovietic. Anumite ramuri ale industriei (constructoare de maşini, siderurgică, chimică) crescuseră spectaculos, dar nu şi producţia bunurilor de consum. Bolşevicii au verificat riguros aparatul administrativ, prilej de a “elimina” sute de mii de funcţionari cu origine socială “nesănătoasă”. PCUS i-a promovat în funcţii de conducere pe muncitori, ajunşi “peste noapte” tehnicieni, cadre şi directori de întreprindere. De-a lungul şi de-a latul Rusiei, s-au înfiinţat sute de şantiere, pe care lucrau milioane de ţărani plecaţi din satele de obârşie.
SPERANŢA ÎN TRACTOARE. Ideologii bolşevici credeau în eficienţa colhozurilor pe suprafeţe extinse care ar fi permis utilizarea maşinilor agricole. De altfel, în timpul regimului, tractorul a devenit un adevărat simbol al “vieţii noi”. O agricultură făcută eficient creştea rezervele de hrană ieftină atât pentru consumul intern, cât şi pentru vânzări externe. Folosind maşinile, se reducea numărul muncitorilor rurali, eliberaţi astfel pentru munca din fabrici. Congresul PCUS din 1926 decidea “transformarea ţării dintr-o ţară agrară într-una industrială, capabilă să-şi producă mijloacele de existenţă necesare prin eforturi proprii.” De la vorbe la fapte, drumul e lung sau ... imposibil.
VARIAŢII PE TEMĂ. Imediat după război, în ţările satelit ale URSS, liderii comunişti au aplicat teoria sovietică a planificării economice, lansând cincinalurile, cu ajutor şi supraveghere de la Moscova. Se “construia” socialismul prin dezvoltarea forţelor producătoare, eliminarea elementelor capitaliste şi colectivizarea agriculturii. Potrivit propagandei, planurile economice urmau “să ridice nivelul de trai şi cultura maselor”. În Estul Europei cei mai grăbiţi să declanşeze cincinale au fost ceho-slovacii şi bulgarii (1949). În această perioadă, România a adoptat două planuri de stat anuale de aşa-zisă tranziţie, planul cincinal fiind lansat abia în 1951. Dintre statele comuniste, doar polonezii au “lungit” la şase ani durata planului de producţie (sexenalul).